Hariton Mărturisitorul

Sf. Hariton

Preacuviosul părintele nostru Hariton Mărturisitorul (gr. greacă Χαρίτων: „harul”) n. pe la anii 270 în Iconum, Asia Mică - m. pe la 350 în Lavra Faran, Palestina), a fost un ascet și sihastru sfânt creștin, întemeietorul monahismului lavriot în deșertul Iudeii - partea de sud a Palestinei. Prăznuirea sa este în 28 septembrie în Biserica Ortodoxă (și cea romano-catolică).

Viața

Sf. Hariton

Sfântul Hariton s-a născut și a crescut la Iconium, în Asia Mică, în timpul împărăției lui Aurelian (270-276). Hariton, cunoscut în Iconium pentru credința și virtutea lui, a fost arestat, a mărturisit credința și a fost chinuit la începutul persecuției lui Dioclețian (303). Eliberat de judecător, el s-a refugiat în Egipt până la sfârșitul persecuției.

Pe la anul 322, pe când făcea un pelerinaj în Țara Sfântă, Hariton a fost luat prizonier de către tâlhari în drum spre Ierusalim, într-un loc numit Faran (Wadi el-Paran). Ceata de tâlhari l-a dus în peștera lor, dar peste noapte au murit toți pe când beau vin dintr-o sticlă în care un șarpe și-a vărsat veninul. Luând această întâmplare ca pe un semn de la Dumnezeu, Hariton a rămas timp de mai mulți ani în acea peșteră, în asceză și rugăciune, până în 330 când înmulțirea ucenicilor îl obligă să întemeieze o lavră la Faran (distrusă de perși la marea invazie de la anul 614).

Căutător de isihie, cuviosul Hariton a plecat din nou în sihăstrie și s-a așezat într-o peșteră retrasă pe Muntele Ispitirii de lângă Ierihon, în locul numit Dukas sau Dok. Și aici însă ucenici s-au adunat în jurul lui, așa încât la 340 a întemeiat o a doua lavră, la Duka (și ea distrusă de perși la 614, și reînființată în anii 1875/95, ca mănăstirea ortodoxă greacă Carantania).

Între anii 340 la 350 sfântul Hariton fuge din nou și mai în sud în căutarea isihiei, și se instalează într-un loc pustiu numit Tekoa, unde cu ucenicii care s-au adunat a întemeiat Mănăstirea Suka („sukkah” însemnând chiar „mănăstire” în siriacă). Pe la începutul secolului al VI-lea, mănăstirea Suka primește supranumele de „Vechea Lavră”, în urma unei revolte a monahilor de la Suka contra sfântului Sava cel Sfințit, când unii dintre ei au plecat din Suka și au înființat în apropiere „Noua Lavră”. Și lavra de la Suka a fost distrusă de perși la 614.

În 350, la sfârșitul vieții, sfântul Hariton s-a retras la Lavra Faran și aici și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Posteritatea

Sfântul Hariton a fost contemporan cu sfântul Ilarion cel Mare, cel care a întemeiat monahismul în Gaza și nordul Palestinei, probabil tot prin anii 330-350. Deși influența sfântului Hariton în Palestina a fost mai mare decât a sfântului Ilarion, acesta din urmă s-a bucurat mai târziu de o mai mare notorietate, probabil dată unei Vita scrisă de Ieronim (către anul 391), și care s-a bucurat de o mare circulație.

O mulțime de sfinți monahi au trăit în lavrele întemeiat de Sf. Hariton de-a lungul timpului (până în 614, când au fost distruse de perși), cum ar fi: Eftimie cel Mare (377-473), Teoctist († 467), Ioan Moshu și mulți alții.

Bibliografie

• Ierom. Macarie de la Simonopetras, Sinaxar, luna septembrie.
• Vita Charitonis, editat de Gérard Garitte, La vie prémétaphrastique de S. Chariton, în: Bulletin de l'Institut historique Belge de Rome 21, Rom 1940, S. 16-46
• Vita Charitonis în traducere engleză: Leah Di Segni, The Life of Chariton, în: Ascetic Behavior in Greco-Roman Antiquity: A Sourcebook (Studies in Antiquity and Christianity), hrsg. von Vincent L. Wimbush, Minneapolis 1990, S. 393–421 ISBN 0-8006-3105-6