Kenoză: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Pagină nouă: '''Kenoza''' (gr. κένωσις, kénōsis - deșertare, condiție de smerire, de aneantizare, de umilire) este, în Teologia otodoxă, starea de «deșertare» sau de «golir...)
 
(Nicio diferență)

Versiunea curentă din 28 ianuarie 2023 23:54

Kenoza (gr. κένωσις, kénōsis - deșertare, condiție de smerire, de aneantizare, de umilire) este, în Teologia otodoxă, starea de «deșertare» sau de «golire» pe care Fiul lui Dumnezeu o asumă în Întruparea Sa, ca act de ascultare față de Dumnezeu Tatăl: «Care, fiind în chipul lui Dumnezeu, nu răpire a socotit El a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat (gr. ἐκένωσεν, ekénōsen) pe Sine însuși, chip de rob luând făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte - și încă moarte pe cruce» (Filipeni 2, 6 7). Este o stare care nu poate fi înțeleasă și descrisă adecvat.

În teologia sistematică, kenoza nu stă în unirea ipostatică în sine, ci este o consecință a acesteia. În Hristos, Dumnezeu devine părtaș la condiția omului : de păcătos și de muritor (Evrei 2, 9), pentru a-i da acestuia posibilitatea de a trece spre Dumnezeu. În întruparea Sa, Dumnezeu Își «învăluie» Dumnezeirea Sa, pentru a coborî la starea de om, luând chip de «slujitor» (gr. diakonos). «Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu S-a cuprins, întrupându-Se»[1], pentru ca astfel Fiul lui Dumnezeu să poată fi identificat ca Fiul Omului. El S-a coborât aplecând cerurile (gr. katabasis) pentru a arăta că iconomia mântuirii nu este o închipuire (gr. phantasia), ci o realitate și un fapt de ascultare.

Concepțiile despre kenoză au determinat diverse curente de spiritualitate. În scrierile filocalice, kenoza este modelul umilinței creștine, virtutea pe care diavolul o detestă cel mai mult, fiind contrară mândriei și slavei deșarte, atitudini diabolice prin excelență. Se cunoaște de pildă «kenotismul rus», curent ascetic, care exagerând umilirea Fiului în faptul întrupării, a promovat o spiritualitate bazată pe anihilarea personalității. Kenoza este mai degrabă o atitudine de condescendență și de ascultare, după chipul lui Hristos: „El Se face ascultător Tatălui, vindecând propria noastră neascultare, cu ceea ce El a primit de la noi și ca noi, și devine pentru noi modelul unei ascultări fără de care nu există mântuire”[2].

Exemplu de abordare filocalică a kenozei:

„Domnul cel nesfârșit și fără trup Se face pe Sine, din bunătate nemărginită, trup; și Se micșorează, cum ar zice cineva, Cel mare și mai presus de ființă, ca să Se poată uni cu făpturile Sale înțelegătoare, adică cu sufletele sfinților și cu ale îngerilor, ca să fie în stare și acestea să se împărtășească de viața nemuritoare a dumnezeirii Sale. Fiindcă fiecare după firea sa, este trup, îngerul, sufletul, dracul. Căci chiar dacă sunt subțiri, dar în substanță, în structura și în chipul lor, potrivit subțirimii firii lor, sunt trupuri subțiri. Deci trupul nostru în substanță e gros, dar sufletul fiind un trup subțire, s-a învăluit și s-a îmbrăcat cu mădularele acestui trup, s-a îmbrăcat cu ochiul prin care vede, s-a îmbrăcat cu urechea prin care aude, cu mâna, cu nasul și, simplu, cu tot trupul și cu mădularele lui. Cu trupul întreg s-a unit sufletul, pentru că prin el își împlinește toate lucrurile câte vin în viață. În acest fel, și bunătatea negrăită și neînțeleasă a lui Hristos se micșorează și se face pe sine trup și se unește cu sufletele credincioase și iubite de El și le cuprinde și se face după cuvântul lui Pavel, un Duh cu ele, așa-zicând suflet cu suflet și ipostas cu ipostas, ca astfel de suflet să vieze și să subziste în dumnezeirea Lui și să ajungă la viața nemuritoare și să se desfăteze de o plăcere nestricăcioasă și de o slavă negrăită”.[3]

Note

  1. „Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins, întrupându-se ; și chipul cel întinat la chipul dintâi întorcându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta și cu cuvântul.” (Condacul Duminicii Ortodoxiei, glasul a 8-lea)
  2. Sf. Ioan Damaschin, Despre Credința ortodoxă, III, 1.
  3. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 67, Filocalia românească, vol. 5, p. 333-338.

Legături externe

Bibliografie

  • Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. „Kenoză”, p. 236-237.
  • Nadejda Gorodetzky, The Humiliated Christ în Modern Russian Thought, S.P.C.K., London, 1938
  • Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 64-76.