Macarie cel Mare

De la OrthodoxWiki
(Redirecționat de la Macarie Egipteanul)
Salt la: navigare, căutare
Sf. Macarie cel Mare
Icoană coptă a Sf. Macarie cel Mare
Date personale
Naștere 295 d.Hr.
Șabșir, Egipt
Mutare la Domnul (†) 392
Schetia, Egipt
Localizare Schetia, Egipt
Naționalitate
Date cult
Tip monah
părinte al pustiei
Data canonizării
Prăznuire la data de 19 ianuarie
Proclamare panortodoxă
Biserici patronate

Sfântul Macarie cel Mare (295-392 d.Hr.), cunoscut și ca Macarie Egipteanul, a fost unul dintre Părinții pustiei egiptene cu cea mai mare autoritate, fiind ucenic al sfântului Antonie cel Mare. Biserica Ortodoxă îl pomenește pe 19 ianuarie. Biserica Coptă îl pomenește pe 5 aprilie (Baramhat 27 după calendarul copt) și pe 25 august (19 Mesra), data întoarcerii moaștelor sale la mănăstirea sa din pustia schetică. Biserica Romano-Catolică îl pomenește pe 15 ianuarie.

El nu trebuie confundat cu Sf. Macarie al Alexandriei ([1], [2]) sau cu Sf. Sfințit Mucenic Macarie, episcop de Edkao (lângă Assiut, în Egiptul de Sus) [3]. Moaștele celor trei Sfinți Macarie se păstrează la Mănăstirea Coptă Ortodoxă a Sf. Macarie cel Mare din Schetia (Wadi Natrun).

Viața

Sf. Macarie, unul dintre întemeietorii monahismului, s-a născut în satul Șabșir, Menuf, Egipt, aproximativ în anul 300 d.Hr. (după sinaxarul copt, Sfântul s-a născut în anul 295 d.Hr.), din părinți drepți și credincioși. Tatăl său se numea Avraam, iar mama lui Sara și nu au avut multă vreme copii. Într-o noapte, tatălui său i s-a arătat un înger al Domnului, care i-a spus că Dumnezeu avea să îi dăruiască un fiu al cărui nume va fi cunoscut pe întreg pământul și care va avea o mulțime de fii duhovnicești. La scurt timp după această vedenie, cei doi au avut un fiu pe care l-au numit Macarie („Fericitul”). Sf. Macarie era ascultător față de părinții săi, iar harul lui Dumnezeu era cu el încă din tinerețe. Când tatăl său a încercat să îl silească să se însoare, împotriva voinței lui, Macarie s-a prefăcut bolnav timp de câteva zile. Mai apoi l-a rugat pe tatăl său să îi îngăduie să iasă puțin din oraș ca să se liniștească. A plecat în sălbăticie și s-a rugat Domnului Iisus Hristos să îl călăuzească pe drumul care Îi era bineplăcut Lui. Pe când era în sălbăticie, a avut o vedenie: i se părea că un Heruvim înaripat îl lua de mână și îl urca pe vârful unui munte, arătându-i întreaga pustie, de la răsărit la apus și de la nord la sud și zicându-i: „Dumnezeu ți-a dat ție și fiilor tăi drept moștenire această pustie”. Când s-a întors din pustie, a aflat că logodnica lui, care era încă fecioară, murise. Macarie I-a mulțumit Domnului Hristos că îl ferise de o căsătorie pe care nu o dorea. La scurtă vreme, și părinții săi au adormit întru Domnul, iar el a dăruit tot ce avea săracilor și nevoiașilor. Când poporul din Șabșir a văzut înfrânarea și inima sa curată, l-au dus la episcopul de Ashmun (Egipt), care l-a hirotonit preot pentru satul lor. Enoriașii i-au construit o colibă în afara orașului și mergeau la el pentru a se spovedi și a primi de la el Sfintele Taine.

Într-o vreme, o fată nemăritată care rămăsese grea l-a învinuit pe Sfântul Macarie că el era tatăl copilului ei. Sfântul nu a răspuns acuzației; și-a asumat în liniște învinuirea nedreaptă, pentru care a fost și bătut de săteni și de familia fetei, care i-au cerut să o susțină financiar pe ea și pe copil. Macarie a făcut și acest lucru, împletind coșuri și vânzându-le, iar prețul luat pe ele îl dădea părinților fetei.

Când a venit vremea ca tânăra femeie să nască, a fost cuprinsă de dureri îngrozitoare. A strigat atunci că nu Macarie, ci un alt bărbat era tatăl copilului ei. Auzind acestea, sătenii s-au rușinat de felul în care se purtaseră cu sfântul și au alergat să îi ceară iertare, însă când au ajuns la coliba Sfântului, au găsit-o goală. Sfântul Macarie, prinzând de veste că i se vădise nevinovăția, fugise de laudele lor.

Sfântul Macarie Egipteanul s-a născut și a crescut pentru viața pustnicească. Din fragedă copilărie îndeletnicindu-se cu fapta bună și iubind viața virtuoasă și împodobindu-se cu ea, a ajuns locaș dumnezeiesc al Duhului. A dobândit atâta răbdare în ostenelile lui pentru fapta bună, încât a primit puterea să gonească duhurile necurate. El avea deopotrivă și darul înțelegerii; spunea mai dinainte ce avea să se întâmple și era făcător de minuni. Pentru toate acestea după rugămintea îndelungată a arhiereului de atunci, a primit preoția, căci arhiereul a hotărât să nu stea ascunsă făclia sub obroc, ci a căutat să-și sfințească mâna, prin atingerea de el. După sfințire, Macarie s-a dedat la nevoințe și mai grele: a făcut o hrubă pe sub pământ, care începând de la chilia lui, se întindea pe o lungime de o jumătate de stadiu, și la capătul hrubei și-a săpat cu mâinile lui o peșteră. Când veneau mulți oameni să-l cerceteze, el intra în hrubă și se ascundea în peșteră și nimeni nu-l afla. Cât despre mâncare și băutură, este de prisos să mai vorbim, de vreme ce trupul prin înfrânarea cea desăvârșită și dumnezeiască mărturisea aceasta. Odată, venind la el un eretic, stăpânit de demonul îngâmfării și zicând că nu există învierea morților, ca să-l înfrunte pe acest eretic, cuviosul a înviat pe un mort.

Sf. Macarie cel Mare cu un heruvim

Sf. Macarie era acum (cca. 330 d.Hr.) în drum spre Schetia, unde avea să-și petreacă aproape toți cei șaizeci de ani din viață rămași. A rămas undeva în adâncul pustiei, în locul unde se afla Mănăstirea Sfinților Maxim și Domadiu (astăzi Mănăstirea Coptă Ortodoxă de la El-Baramous). S-a dus să îl viziteze pe Sfântul Antonie cel Mare. Văzându-l, Sfântul Antonie a zis despre el: „Iată israelitean în care nu este vicleșug”. Sfântul Antonie l-a îmbrăcat cu Marea Schimă, apoi Macarie s-a întors la locul lui de viețuire.

Când numărul monahilor din jurul său a crescut, a construit o biserică pentru aceștia. Relația Sf. Macarie cu ceilalți monahi era una deosebită. Pentru ei, el era „bătrânul tânăr”, căci, deși era tânăr, având doar treizeci de ani când a venit în Schetia, avea profunzimea și înțelepciunea unei vârste mult mai avansate. Faima Sfântului Macarie a crescut și s-a răspândit în întreaga țară. Mulți regi și împărați au auzit de minunile pe care le Dumnezeu le înfăptuia prin el. Astfel, el a vindecat-o și pe fiica regelui Antiohiei, care era posedată de un duh necurat. Într-o zi, când credea că în lume nu se mai găseau oameni drepți, un glas a venit la el din cer și i-a zis: „În cetatea Alexandriei sunt două femei cu frică de Dumnezeu”. Luând cu el o cârjă și câteva provizii, a mers până în orașul Alexandria, căutându-le, până ce a ajuns la casa lor. Când a intrat, ele l-au întâmpinat cu bucurie și i-au spălat picioarele cu apă caldă. Apoi, când le-a întrebat despre viața lor, una dintre ele i-a răspuns: „Nu este între noi nici o legătură de rudenie, iar când ne-am măritat cu acești doi frați, i-am rugat să ne lase să mergem la mănăstire, dar ei n-au primit. Așa că am hotărât ca întreaga viață să o petrecem postind până seara și făcând multe rugăciuni. Când fiecare dintre noi a avut un fiu, când unul dintre ei plângea, oricare dintre noi îl lua în brațe și îi purta de grijă, fie că era sau nu fiul ei. Avem aceeași viață, gândim amândouă la fel, iar soții noștri sunt păstori de oi, suntem săraci și păstrăm doar cele ce ne trebuie pentru pâinea zilnică, iar ce rămâne dăruim săracilor și nevoiașilor.” Când sfântul a auzit aceste cuvinte, a strigat, zicând: „Cu adevărat Dumnezeu privește la aplecarea inimilor și dăruiește Harul Sfântului Său Duh tuturor celor ce I se închină Lui!” Şi-a luat rămas-bun de la ele și s-a întors în pustie.

S-a întâmplat o dată că un monah i-a rătăcit pe mulți, zicând că nu este înviere a morților. Episcopul cetății Ossim din Egipt a mers la Sf. Macarie, povestindu-i despre acesta. Avva Macarie a mers la monahul acela și a rămas cu el până ce monahul s-a îndreptat, părăsind rătăcirea aceea.

Sfântul Macarie știa și să fie blând cu cei din afara comunității creștine. Știa că asupra acestora au mai mare efect cuvintele blânde și iubitoare decât cele aspre. Se spune că odată, pe când călătorea împreună cu un monah mai tânăr, trecând pe lângă un preot păgân, ucenicul l-a întâmpinat cu cuvinte foarte aspre. Însă Sfântul Macarie l-a întâmpinat cu asemenea cuvinte iubitoare încât păgânul a întrebat de ce Macarie fusese atât de grijuliu. Avva a răspuns că îi părea rău pentru toți cei care nu știau că toate nevoințele și toată închinarea lor erau în zadar. Auzind acestea, păgânul a fost atât de adânc mișcat încât a sfârșit prin a se converti și a intra și el în mănăstirea avvei Macarie și, ducând o viață cuvioasă, a adus la credință mulți păgâni, purtându-se cu ei cu aceeași dragoste și grijă pe care le primise de la Sfântul Macarie.

Cuviosul spunea că există două cete de demoni; una se luptă cu oamenii prin patimi înspăimântătoare și alta, a îngâmfării, împinge pe oameni la rătăcire. Satan rânduiește ceata din urmă la fermecători și la eretici. Sfântul a proorocit urgia Domnului asupra ucenicului său, care ascundea lucrurile săracilor și nu se pocăia, iar pentru aceasta s-a îmbolnăvit de lepră. Iar pe un alt ucenic, care împins de demon mânca în fiecare zi câte trei coșuri de pâine și bea un vas mare de vin, l-a făcut să mănânce numai trei bucăți mici de pâine. Cuviosul Macarie l-a văzut și pe diavol cum își purta meșteșugirile și înșelăciunile în tigvulițe. Pe Teopempt monahul, cel înșelat de diavol, l-a îndreptat. El a auzit glas dintr-o tigvă uscată a unui preot al idolilor, care se găsea în pustiu, zicând ca prin mijlocirea rugăciunilor lui cei din chinurile iadului se ușurează puțin. A proorocit pustiirea așezărilor călugărești de la Skit. Pe un mort l-a înviat, ca să spună unde a ascuns averea unor oameni și iarăși a poruncit de a adormit. Acestea și mai multe minuni și spuse ale Sfântului le găsim în Patericul egiptean.

Sfântul Macarie cel Mare a luptat și împotriva Arianismului și a fost trimis în surghiun într-o insulă din delta Nilului aproximativ în anul 374 d.Hr., pentru că era un susținător al Sfântului Atanasie cel Mare. Pe când era acolo împreună cu Sf. Macarie al Alexandriei, fata unui preot păgân a început să aibă tot soiul de crize și se credea că era posedată de diavol. Cei doi monahi au reușit să o vindece, iar locuitorii, în semn de recunoștință, au dărâmat templul idolesc, construind în locul său o biserică. Auzind acestea, autoritățile i-au trimis îndată înapoi la mănăstirile lor pe cei doi monahi. După acest incident, Sf. Macarie s-a întors în pustia schetică, unde a continuat să lucreze la întemeierea vieții monastice, lucrare începută de Sfântul Antonie cel Mare și de Sfântul Pahomie cel Mare. Mănăstirea sa a crescut și a înflorit, dimpreună cu întreaga viață monastică din regiune. Actuala Mănăstire Coptă Ortodoxă a Sf. Macarie cel Mare (Ortodoxă Orientală) [4] (video) se află în Wadi Natrun, vechea pustie schetică, la 92 de kilometri de Cairo, pe partea de vest a drumului către Alexandria. Aceasta a fost întemeiată de Sfântul Macarie în anul 360, care a devenit părintele duhovnicesc a mai mult de patru mii de monahi veniți din toate părțile lumii – egipteni, greci, etiopieni, armeni, nubieni, asiatici, palestinieni, italici, gali și iberi.

Adormirea Sfântului și moaștele sale

Sf. Macarie cel Mare a trecut la Domnul în anul 390 (392 după sinaxarul copt), având 97 de ani. În ziua adormirii sale, el i-a văzut pe Sfinții Antonie și Pahomie în ceata sfinților. Un manuscris din Şebin El-Kum (Egipt) amintește că Sf. Pafnutie, ucenicul său, a văzut sufletul lui Macarie ridicându-se la cer și i-a auzit pe diavoli strigând: „Ne-ai învins, Macarie”, la care Sfântul a răspuns „Încă nu v-am biruit”. Ajungând la porțile raiului, ei au strigat din nou: „O, Macarie, ne-ai biruit”. La care acesta a răspuns: „Binecuvântat fie Domnul Iisus Hristos care m-a scăpat din mâinile voastre”. Avva Macarie le-a poruncit ucenicilor săi să îi ascundă trupul, însă câțiva locuitori din satul natal al acestuia, Şabșir, au venit și i-au furat trupul, construind o biserică în cinstea lui și așezându-i acolo trupul pentru aproximativ 160 de ani. Moaștele sale au fost mutate mai apoi mutate într-un alt oraș, unde au rămas timp de 440 de ani, până în vremea Papei-Patriarh al Alexandriei Mihail al V-lea, al 71-lea papă copt al Alexandriei. Când papa Mihail a plecat în pustie pentru a petrece perioada de post la mănăstire, a suspinat și a zis: „Cât îmi doresc ca Dumnezeu să ne ajute ca trupul Părintelui nostru avva Macarie să fie în mijlocul nostru!” Mai târziu, starețul mănăstirii Sfântului Macarie a plecat pentru treburile mănăstirii împreună cu mai mulți bătrâni și au vrut să aducă moaștele Sfântului la mănăstire. Locuitorii orașului și guvernatorul s-au împotrivit, însă peste noapte acestuia i s-a arătat avva Macarie, cerându-i să dea trupul său monahilor. Acesta a ascultat porunca sfântului și bătrânii au purtat trupul Sfântului, cu multă bucurie, înapoi la mănăstire, fiind petrecuți de o mare mulțime de oameni veniți să își ia rămas-bun de la Sfânt. Pentru amintirea acestei zile minunate, Biserica Coptă a instituit o zi specială de pomenire.

Cuvinte ale avvei Macarie[1]

  • "Acesta este semnul creștinului, că oricât se nevoiește și oricât lucrează după dreptate, simte că n-a făcut nimic și, postind, zice "Acesta nu e post," iar în rugăciune stând, "Aceasta nu e rugăciune," și încă în stăruință la rugăciune adaugă, "N-am arătat deloc stăruință, ci abia încep să mă străduiesc să lucrez"; și chiar drept fiind înaintea lui Dumnezeu, el zice "Nu, eu nu sunt drept, eu nu mă nevoiesc, ci doar pun început în fiecare zi."
  • "Sufletul care-L iubește cu adevărat pe Dumnezeu și pe Hristos, chiar de ar face și zece mii de lucruri drepte, se vede pe sine ca și cum n-ar fi lucrat nimic, din pricina râvnei sale de neostoit după Dumnezeu. Chiar când și-ar copleși trupul cu posturi și cu priveghere, el va privi la virtuțile sale ca și cum nici măcar nu ar fi început să le lucreze."
  • "Sufletele care iubesc adevărul și pe Dumnezeu, care tânjesc cu multă nădejde și credință să se îmbrace cu totul în Hristos nu au așa mare nevoie să rămână în amintirea altora, nici nu rabdă, chiar și pentru puțină vreme, să fie lipsite de râvna după cele cerești și de dragostea înflăcărată pentru Domnul; ci fiind în întregime și pe deplin răstigniți pe Crucea lui Hristos, capătă în ei înșiși simțirea unei tot mai mari apropieri duhovnicești de Mirele ceresc ."
  • "Dumnezeu S-a smerit pentru tine, iar tu nu te vei smeri pentru tine însuți? Domnul Însuși, care este Calea și e Dumnezeu, după ce a venit, nu pentru Sine, ci pentru tine, ca să-ți fie pildă în toate cele bune, privește, a venit întru asemenea smerenie, „chip de rob luând” Filipeni 2,7 ], El care este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Împăratului... Ci nu disprețui vrednicia Sa dumnezeiască, atunci când privești la El, care în cele din afară S-a smerit ca unul dintre noi. Pentru noi S-a arătat El astfel, nu pentru Sine... Când L-au scuipat peste față și I-au pus pe cap o cunună de spini și L-au lovit, ce umilință mai mare ar fi putut El să îndure?... Dacă Dumnezeu primește asemenea insulte și suferințe și umilințe, tu, care după fire ești lut și ești muritor, oricât de mult ai fi umilit, nu vei ajunge niciodată să faci ceva asemănător cu ce a făcut Stăpânul tău. Dumnezeu S-a smerit pe Sine pentru tine, iar tu nu te vei smeri pentru tine însuți?!" -- Omilia 26, 25-26.
  • Zis-a avva Macarie : de s-a făcut întru tine defăimarea ca lauda și sărăcia ca bogăția și lipsa ca îndestularea, nu vei muri. Căci cu neputință este ca cel ce crede bine și lucrează cu blagoslovenie să cadă în necurăția patimilor și în înșelăciunea diavolilor. (Avva Macarie, Patericul egiptean)

Scopul Întrupării

"Aș vrea să vorbesc despre un lucru mai subtil și mai adânc pe cât voi putea de bine. De aceea, ascultați cu atenție. Dumnezeu Cel necuprins, de neatins și necreat a luat trup, și pentru bunătatea Sa nemăsurată și de nedescris, dacă pot spune așa, S-a micșorat pe Sine, împuținându-și slava Sa cea de neatins ca să poată fi una cu creaturile Sale, ca ei să poată să ajungă sa ia parte la viața dumnezeiască (II Petru 1, 4). Dumnezeu, Care e dincolo de orice limitare și depășește cu mult cuprinderea înțelegerii omenești, prin bunătatea Sa, S-a micșorat pe Sine și a primit membrele trupului nostru omenesc, pe care El le-a înconjurat cu o slavă de neatins. Şi prin mila și iubirea Sa de oameni, luând El Însuși trup, Se amestecă pe Sine și se face „un singur Duh” (I Corinteni 6, 17) cu ei, după mărturia lui Pavel. El se face un suflet, dacă pot spune așa, într-un suflet, fire în fire pentru ca sufletul să poată să trăiască în Dumnezeu și să simtă viața cea fără de moarte și să devină părtaș la slava cea veșnică." -- Omilia 4, 9-10.

A se vedea și: Cuvinte alese ale Sf. Macarie (lb. engleză)

Imnografie

Tropar, glasul I:

Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Macarie, cu postul, cu privegherea, și cu rugăciunea cereștile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Mărire Celui ce ți-a dat putere, mărire Celui ce te-a încununat pe tine, mărire Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Condac (glasul al I-lea):

Viață fericită ducând în lume, te-ai învrednicit a te sălășlui în pământul celor blânzi, împreună cu cetele fericiților, Macarie, purtătorule de Dumnezeu; și locuind în pustiu, ca într-o cetate, ai primit de la Dumnezeu harul minunilor. Pentru aceasta te cinstim.

Alt condac, glasul al IV-lea:

În casa înfrânării Domnului cu adevărat te-a pus,ca pe o stea nerătăcitoare, luminând marginile, părinte al părinților, Macarie prea cuvioase.

Note

  1. ↑ Cele mai multe fragmente sunt traduse din limba engleză.

Surse și detalii suplimentare

Legături externe

Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Macarie_cel_Mare&oldid=51322”