Imperiul Bizantin

Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin (în greacă: Βασιλεία τῶν Ρωμαίων - Basileía tōn Rōmaíōn; în latină: Imperium Romanorum) este termenul folosit în mod convențional pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol. Sintagma Imperiul Bizantin a apărut începând cu scrierile istoricilor moderni, desemnând Imperiul Roman de limbă greacă din Evul Mediu.

Originea denumirii „Imperiul Bizantin”

După ce Constantin cel Mare a reușit să devină singurul împărat al Imperiului Roman, el a decis să întemeieze o nouă capitală imperială și a ales vechea cetate grecească a Bizanţului (grec. Byzantion) pentru acest scop. Constantin a redenumit orașul Nova Roma (Noua Romă) pe 11 mai 330 d.Hr., dar acest nume nu a intrat niciodată în folosirea zilnică, orașul fiind denumit popular Constantinopol (Κωνσταντινούπολις, Constantinoúpolis, adică „Oraşul lui Constantin”).

Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) poate fi definit ca un stat, inițial, roman, pe un substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creştin, elenistic, încheindu-şi istoria ca un stat greco-ortodox.

Cei mai mulți dintre istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (care a elenizat imperiul în anul 640, prin adoptarea limbii greceşti ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman şi obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin” (de la „Bizanţ”), în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este însă doar o convenţie, întrucât majoritatea populaţiei din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariţia limbilor populaţiilor migratoare care s-au stabilit aici (slavii și bulgarii).

Etapele istorice ale Imperiului Roman de Răsărit

De-a lungul istoriei sale, Imperiul Roman s-a divizat de mai multe ori. Astfel, în timpul domniei lui Diocleţian (284-305), prin reformele administrative pe care acesta le-a introdus, imperiul a fost împărţit în Pars Orientis şi Pars Occidentis, împărţire care a durat până la reunificarea reuşită de Constantin cel Mare.

Deşi la moartea lui Constantin cel Mare imperiul a fost din nou împărţit între fiii lui, Constanţiu al II-lea (cel mai capabil dintre aceştia) devine în 353 împărat al întregului Imperiu Roman.

Împărţire definitivă a Imperiului Roman a avut loc în anul 395, când, la moartea lui Teodosie cel Mare imperiul a fost divizat între fiii acestuia: Arcadie a luat Imperiul Roman de Răsărit, iar Honorius Imperiul Roman de Apus.

Mai târziu, în 476, împăratul apusean, Romulus Augustulus, a fost forţat să abdice, lăsându-l pe împăratul din răsărit Zenon ca singur împărat roman. Are loc astfel sfârşitul Imperiului Roman de Apus, insemnele imperiale fiind trimise de la Roma la Constantinopol. Odoacru, căpetenia tribului germanic al herulilor, cel care îl silise pe Romulus Augustulus să abdice, se autoproclamă magister militum şi înființează un stat independent în Italia.

Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 550
(în verde - cuceririle pe durata domniei lui Iustinian).

În secolul al VI-lea, au început războaiele cu perşii, slavii și avarii. În timpul împăratului Iustinian cel Mare armatele Imperiului Roman de Răsărit, conduse de generalii Belisarie şi Narses, au recucerit unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii și sudul Spaniei.

Urmașii lui Iustinian au trebuit să facă față atacurilor noilor valuri de popoare migratoare. Astfel, lombarzii (sau longobarzii) au invadat și au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii și, mai târziu, bulgarii au cucerit o mare parte din Peninsula Balcanică, iar la începutul secolului al VII-lea, perșii au invadat și au cucerit Egiptul, Palestina, Siria și Armenia. Perșii au fost însă învinși în 627 și teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de către împăratul Heraclie. Dar apariția neașteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiți la Islam, i-a luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizați de eforturile uriașe făcute în războaiele cu perșii. Arabii au cucerit aprope toate provinciile sudice bizantine, Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul și Exarhatul Africa fiind încorporate definitiv în posesiunile musulmane. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria, în 640, şi cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, în 751, sub stăpânirea bizantină rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene.

Imperiul Bizantin la urcarea pe tron a lui
Vasile I Macedoneanul (867)

După ce a ieşit din criza iconoclastă (restaurarea definitivă a cultului icoanelor având loc în anul 843, datorită împărătesei Teodora a II-a), Imperiul Bizantin a trecut printr-o nouă perioadă de înflorire, sub dinastia macedoneană. În această perioadă, imperiul a rezistat presiunilor bisericii catolice pentru îndepărtarea Patriarhului Fotie cel Mare, a obținut controlul asupra Mării Adriatice, a unor părți din Italia și asupra celei mai mari părți a teritoriilor stăpânite de bulgari. Bulgarii au fost definitiv învinși de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul în 1014, graniţa nordică a imperiului ajungând din nou pe Dunăre.

La începutul mileniului II Imperiul Bizantin a intrat într-o perioadă de dificultăți generate de extinderea numărului marilor latifundii și creșterea numerică a aristocrației agricole, care submina sistemul de apărare al themelor. Pe plan extern imperiul trebuia acum să facă față nu numai inamicilor mai vechi, Sfântul Imperiu Romano-German și Califatul Abbasid, dar și unora mai noi. Astfel, normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei aparente lipse de interes a bizantinilor de a trimite întăriri în zonă, iar turcii selgiucizi şi-au intensificat atacurile în Asia Mică, care era principala zonă de recrutare a soldaților pentru armata imperială bizantină. Ca urmare a gravei înfrângeri suferite în bătălia de la Manzikert din 26 august 1071 (când însuşi împăratul Roman al IV-lea Diogenes a fost capturat de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan), bizantinii au pierdut cea mai mare parte a provinciei Asia Mică. În următorii ani, imperiul a scăzut considerabil, fiind cuprins de revolte interne și supus unor permanente atacuri externe.

O refacere parțială a imperiului a fost înfăptuită în timpul domniei împăraților din dinastia Comnen. Primul împărat al dinastiei, Alexie I Comnen (viața și realizările acestuia fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în poemul istoric Alexiada), a reuşit să refacă armata bazându-se pe sistemul donațiilor feudale și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Aliindu-se cu participanţii apuseni de la prima Cruciadă, el a reuşit să recapete controlul asupra Niceei.

Sub urmaşii săi din dinastia Comnen, imperiul a intrat însă din nou în declin. Regatul maghiar a ocupat Croația și Dalmația, Serbia s-a declarat independentă, iar în 1186 frații Petru și Asan au declanşat o răscoală în Balcani, creind Ţaratul vlaho-bulgar.

Dar lovitura cea mai grea pentru Imperiul Bizantin a venit din partea foştilor aliaţi apuseni. La 12 aprilie 1204 Constantinopolul a fost cucerit de către cruciaţi. Cruciada a patra (1202–1204), convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei și a Imperiului Bizantin, Constantinopol. Între 1204 şi 1261, aici şi-a avut capitala Imperiul Latin de Constantinopol. Unele familii dinastice bizantine au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului: familia Comnen, care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit aproape toată coasta Mării Negre din Anatolia, familia Duca a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, iar familia Lascaris a ajuns la Niceea, recucerind o parte din Asia Mică. Dintre aceste formaţiuni statale, cea de la Niceea este considerată adevărata succesoare a Imperiului Bizantin, după 57 de ani Lascarizii reuşind să elibereze Constantinopolul şi să restaureze Imperiul Roman de Răsărit.

..........

La 29 mai 1453 Constantinopolul era cucerit de către forţele Imperiului Otoman. Desființarea oficială a Imperiului Bizantin nu a însemnat însă și dispariția societății bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turcește, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες (Elines), o identitate care s-a impus la începutul secolului al XIX-lea, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric și nu ca un sinonim național, ca în trecut.

Organizarea politică şi administrativă

Sf. Iustinian cel Mare şi curtea sa

Imperiul Roman de Răsărit se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind singurul stat centralizat din Europa medievală (până în secolul al XIII-lea).

Administrația, justiția, finanțele, armata și chiar Biserica depindeau direct de împărat. Toți funcționarii statului îi erau subordonați, întreaga activitate a Imperiului fiind condusă de la curtea imperială. Înalții dregători civili și militari erau distinși de împărat cu titluri onorifice (care implicau și privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcții. Dar nici funcțiile efective şi nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat doar persoanei în cauză (ad personam).

O primă modificare majoră a organizării politice şi administrative a imperiului, faţă de organizarea moştenită de la imperiul roman antic, a fost făcută de către împăratul Iustinian cel Mare. Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul Corpus Juris Civilis. Este de notat că aceste noi legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită și relativ puțin înțeleasă chiar și de cei care scriseseră noul cod de legi, în frunte cu eminentul jurist Trebonian.

Imperiul Bizantin în 1045; thémata (împărţirea în provincii)

Împăratul Constans al II-lea Pogonatul (641 - 668) a împărţit imperiul într-un sistem de provincii militare numite théme pentru a face faţă permanentelor atacuri ale arabilor.

La curtea imperială („Palatul Sacru”) împăratul încredințase guvernarea imperiului unor înalți dregători (miniştri), în frunte cu cei patru „logotheți”:

• logothetul dromului („logothetes tou drómou”); iniţial șeful poștei imperiale, acesta a devenit (din secolul al IX-lea) șef al poliției și ministru de interne totodată de externe, iar din secolul al XII-lea șeful cancelariei imperiale (prim-ministru), cu titlu de „mare logothet”;
• logothetul tezaurului (l„ogothetes tou genikou”), ministrul de finanțe;
• logothetul militarilor, care se ocupa de administrația armatei;
• logothetul turmelor, care era administratorul domeniilor, turmelor și hergheliilor imperiale.

O nouă împărţire a imperiului în théme a fost realizată în secolul al XI-lea, de către împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul. Cele mai importante théme erau: Creta, Peloponezul, Hellas, Nicopolis, Larissa, Chefalonia, Tessalonic, Cicladele şi Egeea.

Viaţa spirituală în Imperiul Bizantin

Religia

Imperiul Bizantin a avut o influență majoră asupra creștinismului ortodox.

Timp de peste o mie de ani, Imperiul Roman de Răsărit a fost un adevărat stâlp al Ortodoxiei. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă a fost principalul factor de progres al vieţii spirituale bizantine.

Cu toate că Biserica Ortodoxă a Constantinopolului şi-a păstrat cu tărie şi în mod constant caracterul de Biserică sobornicească şi apostolească, unii împăraţi bizantini şi-au depăşit atribuţiile care le erau permise de biserică (atribuţii destul de importante, ca dreptul de a convoca Sinoade Ecumenice, confirmarea episcopilor etc.).

Artele, arhitectura, literatura

Biserica Sfânta Sofia (Constantinopol)

În Imperiul Bizantin artele s-au dezvoltat îndeosebi în jurul valorilor creştine. Astfel, artele plastice (îndeosebi pictura) au avut ca obiectiv central deservirea cultului icoanelor. Tot reprezentarea sfinţilor şi a scenelor biblice au stat şi în centrul preocupărilor mozaicarilor bizantini. Arta iconografilor a atins uneori perfecţiunea, continuând să-i inspire chiar şi în perioada contemporană pe pictorii religioşi.

În ceea ce priveşte arhitectura, bizantinii au creat adevărate capodopere în construcţia bisericilor. Caracteristice arhitecturii bizantine sunt domul, bolta semicirculară, şi forma de cruce în plan a bisericilor. De-a lungul secolelor s-au păstrat numeroase biserici bizantine vechi, cu mozaicurile lor tradiţionale reprezentând sfinţi şi scene din Biblie.

Chiar şi după căderea Imperiul Bizantin (1453) impactul artelor bizantine a fost puternic în zonele populate de creştinii ortodocşi, astfel încât să genereze o renaştere neo-bizantină, vizibilă mai ales în domeniul arhitecturii. Influenţa artei religioase bizantine s-a exercitat în Rusia, sud-estul Europei, Ţara Sfântă şi în unele zone din Orientul Mijlociu (inclusiv în Turcia, acolo unde creştinismul a supravieţuit). Arhitectura bizantină (mai ales stilul neo-bizantin) a influenţat în mod decisiv arhitectura bisericilor şi mănăstirilor din Ţara Românească şi Moldova, acolo unde a căpătat noi valenţe şi au fost realizate unele capodopere ale construcţiilor religioase, putându-se vorbi despre un adevărat „Bizanţ după Bizanţ”, aşa cum în mod inspirat s-a exprimat marele istoric român Nicolae Iorga.

În domeniul literaturii, cele mai renumite opere literare bizantine au fost imnele religioase. Alte subdomenii ale literaturii în care bizantinii au excelat au fost cele legate de drept, administraţie publică, artă militară şi ştiinţe practice. Scrierile teologilor bizantini au influenţat nu numai viaţa bisericii, ci şi dezvoltarea întregii gândiri europene, atît orientale cât şi occidentale. Istoriografia bizantină a influenţat mai târziu cronicarii medievali din ţările est-europene. Cea mai mare parte a operelor literare bizantine a fost scrisă în limba greacă clasică. Literatura de ficţiune s-a dezvoltat mult mai lent decât în occident, cea mai cunoscută operă de acest gen fiind poemul epic „Digenis Acritas”, scris într-o limbă greacă ceva mai apropiată de cea contemporană.

Majoritatea scrierilor bizantine care s-au păstrat până în prezent sunt istorice, teologice, biografice, şi hagiografice. S-au păstrat şi multe scrisori, unele constituind corespondenţa dintre dregătorii imperiali, altele fiind corespondenţa dintre simple persoane particulare. Poate că cea mai mare contribuţie a bizantinilor în literatură o constituie totuşi conservarea atentă a celor mai bune scrieri ale lumii antice, precum şi compilaţii de lucrări pe anumite subiecte, unele fiind revizuite de autorii bizantini, cele mai multe fiind în special în domeniul istoriei şi medicinei.

Moştenirea Imperiului Bizantin

Winston Churchill spunea că „istoria este scrisă de învingători”; un exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istoriografie - un imperiu invidiat dar şi urât de Europa Occidentală, așa cum s-a dovedit mai ales cu ocazia jefuirii Constantinopolului în timpul celei de-a patra cruciade.

În secolul al XX-lea a apărut o creștere semnificativă a interesului istoricilor pentru înțelegerea imperiului și a impactului pe care acesta l-a avut acesta asupra civilizației europene. Contribuțiile bizantine la dezvoltarea culturii, științei și vieții sociale din întreaga Europă au fost recunoscute mai ales în ultima perioadă.

Dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și islamice nu poate fi înțeleasă fără recunoaşterea uriașei influențe bizantine, iar studiul istoriei medievale europene nu se poate face fără înțelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod convențional, delimitat în timp de căderea Romei, în 476, și de căderea Constantinopolului, în 1453, adică din secolul al V-lea până în secolul al XV-lea.

Capacitatea militară și puterea diplomatică a Imperiul Roman de Răsărit au asigurat vestului Europei securitate în fața invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creștine vest-europene erau profund instabile și incapabile să facă față unor provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perșilor, arabilor, turcilor selgiucizi și, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani.

Constantinopolul a fost cel mai important centru comercial european pentru o lungă perioadă din Evul Mediu. Bizanțul era punctul terminus al „Drumului mătăsii”. Căderea Constantinopolului, în 1453, a închis ruta terestră către Asia Mică, determinând ruinarea „Drumului mătăsii”. Aceasta a determinat schimbarea rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind şi unul din motivele care au dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb în 1492.

Surse

• Wikipedia.ro - Imperiul Roman de Răsărit
• Byzantine Empire on Wikipedia

Legături externe

• 12 Byzantine Rulers: The History of The Byzantine Empire (podcast) - "This history lecture podcast covers the little known Byzantine Empire through the study of twelve of its greatest rulers."
• Dumbarton Oaks Byzantine Studies Page - "Dumbarton Oaks is the main center in America for Byzantine studies."