Țările române și Bisericile grecești

 Un editor a propus înlocuirea titlului acestei pagini. S-a sugerat că este mai potrivit titlul „Țările române și Bisericile grecești”.

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

Deși relațiile dintre țările române și Bisericile greci încep propriu-zis în Evul Mediu, ele sunt construite pe o fundație antică ce datează de la începuturile creștinismului. Aceste relații sunt în general de bună-cooperare, dar au existat și perioade tensionate, în special în perioadele în care mitropoliile române își dezvoltau autonomia eclezială.

Antichitate

Articol principal: Dobrogea antică.

Legăturile Bisericii românești cu celelalte Biserici Ortodoxe pot fi urmărite chiar din primele veacuri creștine.

Încă din secolul IV, Episcopia Tomisului, ca și episcopiile de pe malul drept al Dunării, depindeau direct de Constantinopol, fapt care a contribuit la întărirea legăturilor culturale și bisericești dintre aceste regiuni și capitala imperiului. Câțiva episcopi de Tomis sau dintre cei de pe malul drept al Dunării au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice, unde au avut prilejul să ia contact cu atâția alți episcopi din întreaga lume creștină și să contribuie la lămurirea unor probleme teologice controversate.

Despre unii episcopi de Tomis avem știri că întrețineau legături de prietenie cu marii Părinți și scriitori bisericești din primele veacuri. Reamintim, de pildă, prietenia dintre Teotim al Tomisului și Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Vasile cel Mare cerea guvernatorului Sciției Mici moaștele lui Sava, cel martirizat de goți în 372. Marii teologi originari din Sciția Mică - Sfântul Ioan Casian, Dionisie Exiguul și călugării sciți - au avut legături și au călătorit în întreaga lume creștină de atunci, contribuind la creșterea prestigiului Bisericii din patria lor.

Înainte de principate

Legăturile bisericești cu Constantinopolul s-au menținut și în veacurile următoare, mai ales în timp ce Dobrogea de azi a fost sub stăpânire bizantină. Stau mărturie numeroasele monumente de arhitectură bizantină sau obiecte creștine de factură bizantină descoperite în diferite localități, nu numai în Dobrogea, ci și în alte părți ale țării.

În secolele XIII-XIV, odată cu crearea Mitropoliei de Vicina, legăturile Bisericii românești din Dobrogea de azi au continuat, pentru că titularii acelei eparhii erau trimiși de Patriarhia din Constantinopol și luau parte la lucrările sinodului patriarhal.

După unirea statelor independente Țara Românească și Moldova, relațiile noastre bisericești cu Patriarhia de Constantinopol s-au întărit.

Secolele XIV-XV

Țara Românească

În 1359, la rugămințile repetate ale domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, patriarhul ecumenic Calist a recunoscut strămutarea lui Iachint de Vicina ca mitropolit al Ungrovlahiei. El a păstrat legături cu Patriarhia în tot cursul păstoririi sale.

Urmașul său Hariton, ca și titularii scaunului de Severin, Antim Critopol (devenit apoi mitropolit al Ungrovlahiei) și Atanasie, au fost numiți de Patriarhie, fiind membri ai sinodului patriarhal din Constantinopol. Legăturile cu Patriarhia ecumenică au slăbit în urma Sinodului de unire de la Florența din 1439, la care Țara Românească nu și-a trimis niciun reprezentant.

Moldova

Relațiile Moldovei cu Patriarhia ecumenică au fost la început foarte încordate, datorită refuzului acesteia de a recunoaște cele două hirotonii săvârșite la Halici, a mitropolitului Iosif și a lui Meletie, urmat de refuzul moldovenilor de a primi pe vlădicii greci Teodosie și Ieremia.

Conflictul s-a aplanat abia în iulie 1401, când patriarhul ecumenic Matei I a recunoscut pe mitropolitul Iosif. Cu acest prilej, patriarhul a trimis în Moldova pe acel ieromonah Grigorie și pe diaconul Manuil Arhon, care să facă o cercetare asupra validității hirotoniei mitropolitului Iosif. După moartea acestuia, Patriarhia a izbutit să impună pe scaunul mitropolitan al Moldovei câțiva greci: pe fostul mitropolit de Poleanina, în 1416, probabil Macarie (nume care apare pe un epitaf grecesc din 1428), pe Damian, în 1437, care a participat la lucrările Sinodului de la Ferrara-Florența și pe Ioachim de Agatopolis, în 1447, care nu a fost primit de moldoveni.

Transilvania

În Transilvania, legăturile românilor ortodocși cu Patriarhia ecumenică au fost neînsemnate. Consemnăm doar faptul că în 1391 ecumenicul Antonie IV a declarat mănăstirea Sfântul Mihail din Perl ca stavropighie patriarhală.

Căderea Constantinopolului

Legăturile bisericești ale Țării Românești și ale Moldovei cu Patriarhia ecumenică s-au întrerupt după 1453, anul căderii Constantinopolului sub turci. Ele s-au reluat abia în primul deceniu al secolului al XVI-lea. Noua stare de lucruri a avut urmări însemnate asupra vieții bisericești din țările române, în sensul că Patriarhia ecumenică, ale cărei drepturi au fost mult restrinse de noua stăpânire otomană, nu s-a mai putut amesteca fățiș în problemele interne ale Bisericilor românești. Ea n-a mai putut impune ierarhi de neam grec, astfel că în scaunele mitropolitane de la Argeș și Suceava au fost ridicați numai români.

A se vedea și

• Țările române și Muntele Athos
• Țările române și Bisericile slave

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9