Lavră

În Biserica Ortodoxă, se numeşte Lavră (gr. Λαύρα; sl: Ла́вра) o mănăstire mare care se bucură de un mare prestigiu pe plan regional, funcţionând ca centru de spiritualitate şi cultură; de obicei, termenul se referă la mănăstiri care au fost şi foarte bogate, beneficiind, într-o anumită perioadă istorică, de privilegii fiscale şi legale importante. Iniţial, desemna un grup de chilii sau peşteri în care trăiau sihaştri reuniţi în jurul unei biserici centrale şi, uneori, a unei trapeze (refectoriu).

Etimologie

Potrivit lui D. J. Chitty , termenul grecesc de lavră („canal”, „cărare” sau „străduţă”) ar proveni din aramaicul suq („străduţă”, care în arabă a căpătat sensul de „piaţă”, „bazar”). Termenul îl regăsim în denumirea uneia din mănăstirile întemeiate de Sf. Hariton Mărturisitorul în sec. al IV-lea, Vechea Lavră, cunoscută şi sub numele de Shuqa sau Souka datorită modului de aşezare a chiliilor, ridicate una lângă alta, iar nu risipite. Un alt termen, subiba, folosit de Ioan Moshu în limba greacă pentru a desemna două mănăstiri din Valea Iordanului ar proveni dintr-un termen aramaic care înseamnă „cerc”, întrucât chiliile de aici erau dispuse circular.

Istoric

Palestina

Sf. Hariton Mărturisitorul, întemeietorul monahismului de tip lavriot

În Palestina și Țara Sfântă, monahismul de tip lavriot a apărut la începutul secolului al IV-lea d. Hr. cu Sf. Hariton Mărturisitorul, care poate fi considerat unul din principalii lui întemeietori. Între anii 330 și 350, sfântul Hariton a înființat mai multe lavre, mai întâi la Faran (330), iar mai apoi la Duka (340) și Tekoa / Suka („Vechea Lavră”, fondată în jurul anilor 335).

În secolul al V-lea, Sf. Eftimie cel Mare (377-473) mai multe lavre, însă, potrivit sfântului Chiril de Schitopol, Eftimie însuşi folosea ca model lavrele întemeiate mai devreme în regiunea deșertului Faran de sfântul Hariton Mărturisitorul.

Un sistem asemănător a fost introdus de Sf. Gherasim de la Iordan către anul 460, cu şaptezeci de chilii ridicate în jurul unei chinovii (o mănăstire cu viaţă comună, de obşte). După o vreme petrecută în viaţa de obşte, călugării se îndreptau apoi spre viaţa eremitică. Zilele obişnuite ale săptămânii le petreceau în chilie, unde aveau doar câte o rogojină, puţină mâncare şi smicele de palmier din care împleteau coşuri şi frânghii. Sâmbăta, aduceau rodul muncii lor la chinovie. Luau parte la Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine, iar duminică seara se întorceau la chiliile lor. Chiliile rămâneau descuiate, iar cei nevoiaşi puteau lua ce voiau din chilii, dacă le găseau goale. Lavra avea un preot al ei, care ţinea şi legătura cu lumea din afara mănăstirii şi cel puţin doi diaconi.

Marea Lavră a Sf. Sava cel Sfinţit (†532), întemeiată la anul 478, este una din cele mai vechi mănăstiri (inițial de tip lavriot) din lume, încă în funcţiune.

Egipt

Tot în prima jumătate a secolului al IV-lea s-a dezvoltat, sub o formă asemănătoare cu cea faranită palestiniană a lui Hariton dar independent și paralel, şi monahismul de tip lavriot din Egipt, odată cu ridicarea unui grup de chilii în deşertul Nitriei (325). Aceste chilii adăposteau o comunitate de 600 de eremiţi care trăiau risipiţi într-o zonă deșertică pe o rază de câțiva zeci de kilometri, la distanţă unii de alţii cel puțin cât să nu se audă cântând; ei aveau propria lor biserică şi preotul lor.

În diferitele părți ale Egiptului s-au dezvoltat mai multe tradiţii monahale de tip lavriot, fie legate de numele sfinților Hariton Mărturisitorul, Eftimie cel Mare şi Sava cel Sfinţit, fie independent.

Muntele Athos

Monahismul athonit, înainte de reforma sfântului Atanasie Atonitul în secolul al X-lea, era unul din tip pustnicesc, semi-anahiretic și lavriot.

Sfântul Atanasie Athonitul a întemeiat o mare rezistență când a vrut să întemeieze prima mănăstire cu viață de obște din Muntele Athos, Mănăstirea Marea Lavră, la anul 963. El a avut nevoie de sprijinul împăratului și a puterii lumești ca să facă față ostilității pustnicilor athoniți. În aceste condiții, sfântul Atanasie a păstrat numele de „lavră” mănăstirii ctitorită de el, deși era o mănăstire de obște.

Rusia

Cele mai mari şi mai importante mănăstiri ruseşti au primit şi ele numele de lavre. Era vorba în principal de mănăstiri stavropighiale, subordonate direct patriarhului Moscovei. În 1721, după reformele bisericeşti ale lui Petru cel Mare, acesta au trecut în subordinea Sfântului Sinod.

Occident

În Biserica din Apus, un tip de organizare comparabilă a vieţii mănăstireşti se regăseşte la Ordinul cartuzian.

Caracteristici

Principala caracteristică a monahismului de tip lavriot a rămas rugăciunea individuală săvârşită în chilie de fiecare călugăr, spre deosebire de monahismul de tip chinovial unde majoritatea slujbelor se săvârşeau în comun. Spre deosebire de primele lavre, unde chiliile erau risipite, uneori la distanţe destul de mari, mai târziu chiliile din lavrele palestiniene au început să fie construite mai apropiate una de alta, apropiindu-se astfel de organizarea monahală de tip chinovial.

Lavre contemporane

În afară de Lavra Sf. Sava cel Sfinţit (532) şi de Marea Lavră (sec. X) atonită, mai multe mănăstiri contemporane sunt desemnate cu apelativul de lavre. Între acestea amintim Mănăstirea Aghia Lavra („Sfânta Lavră”) din Kalavrita (Grecia), Lavra Supraśl (Polonia) (din 1505), Lavra Sf. David din Gareja (Georgia) (din 1505) Lavra Pecerska (Ucraina) (din 1598), Lavra Sfânta Treime-Sfântul Serghie (Rusia) (din 1744), Lavra Sf. Alexandru Nevsky (Rusia) (din 1797), Lavra de la Poceaev (Ucraina) (din 1833), Lavra Peşterilor din Sviatohirsk (Ucraina) (din 2004).

A se vedea şi

• Schit
• Chinovie

Surse

• Wikipedia:Lavra (en, fr)
• Wikipédia:Monastères palestino-byzantins (fr)

Legături externe

• en: The Holy Trinity-St. Sergius Lavra
• Photo of "Holy Mountain" (Sviatogorskaya) Lavra in Ukraine