Ioan Colibașul

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Ioan Colibașul, cel sărac pentru Hristos

Cuviosul Ioan Colibașul (grec. του «Καλυβίτου» - adică „cel care a trăit într-o colibă”) sau Ioan cel sărac pentru Hristos este un sfânt ascet care a trăit în secolul al V-lea. Prăznuirea lui se face la 15 ianuarie.

Viața

Ioan Colibașul era de fel din Constantinopol și a trăit pe vremea împărăției lui Leon I (457-474). Provenea dintr-o familie bogată, aristocratică și creștină, dar puțin practicantă. Tatăl lui, Eutropie, era mare dregător la curtea împăratului și senator, iar pe mama sa o chema Teodora.

Istoria povestește că în copilărie Ioan a cunoscut, la școala unde studia, un călugăr de la Mănăstirea Achimiților, adică „a neadormiților”, și văzând felului acestuia de viață s-a aprins inima lui de focul slujirii lui Hristos. „Și văzând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat părinții lui o mică evanghelie ferecată cu aur, ca să o poarte cu el. Dar el, ieșind din lume fără știrea părinților s-a făcut monah.” [1]. Ioan fugit de acasă pentru Hristos cu acel călugăr la Mănăstirea Achimiților, unde s-a făcut monah, petrecând întru multe nevoințe.

Dar după ce a trăit un timp în mănăstire a început a fi ispitit și muncit de patima dorului de părinți. Și atunci, cu voia egumenului mănăstirii și a fraților, s-a dus la casa părintească îmbrăcat sărăcăcios, și-a făcut o colibă mică lângă poarta casei părintești, și locuia acolo în rugăciune și în lipsuri, fără ca cineva din ai casei să-l recunoască, ba chiar batjocorit de slugi și uitându-se la părinții săi, care treceau pe lângă el îmbrăcați în podoabe lumești, fără să știe că el este fiul lor. Când a fost să moară, a chemat pe mama sa, care l-a cunoscut după Evanghelia ferecată în aur, dată lui pe când era încă la școală. Și așa și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Dumnezeu.

Imnografie

Tropar (glasul al 4-lea)

Din pruncie iubind cu căldură pe Domnul,
lumea și cele frumoase ale lumii ai părăsit
și ai sihăstrit în chip desăvârșit;
ți-ai ridicat coliba înaintea porților părinților tăi;
zdrobit-ai cursele demonilor, preafericite;
pentru aceasta pe tine, Ioan, Hristos după vrednicie te-a preamărit.

Condac (glasul al 2-lea)

Râvnind, înțelepte, sărăcia ce nu se fură,
ai urât bogăția părinților tăi.
Și având Evanghelia în mâinile tale,
ai urmat lui Hristos Dumnezeu, preacuvioase Ioan,
rugându-te neîncetat pentru noi toți.”

Spiritualitate

Din [2] imnografia cuviosului Ioan Colibașul reiese învățătura evanghelică despre urmarea lui Hristos.

În condacul sfântului Ioan Colibașul se spune: "având Evanghelia în mâinile tale, ai urmat lui Hristos Dumnezeu" (Mineiul pe ianuarie, ediția 1954). Adică: având Evanghelia că și carte de căpătâi, pururea deschisă în mâinile tale, evanghelicește - cum altfel? -, ai urmat lui Hristos.

Dar cele două condace ale cuviosului Ioan Colibașul mai accentuează și o altă latură: sărăcia monahului, sărăcie mai larg înțeleasă decât numai ca o lepădare de bogății. Astfel, condacul pe care tocmai l-am citat mai spune: "ai urât bogăția părinților tăi" - pentru ce ? - "râvnind sărăcia care nu se fură": fără de grija și smerenia.

Al doilea condac al cuviosului Ioan Colibașul aduce elemente noi: "ai defăimat cele de jos" ("cu bună chibzuire") - pentru ce? - "dorind a câștiga cu înțelepciune cele de sus": e o dezlegare de cele de jos pentru că sufletul și omul întreg să se poată înălța la Dumnezeu. "Şi lui Hristos Celui ce a sărăcit (S-a coborât, S-a smerit pe Sine) ai urmat, bucurându-te, sărăcind împreună cu El, Ioane." (ed. 1954)

Ideea principală: sărăcia ca premisă a urmării lui Hristos Dumnezeu-Omul: Întruparea (adică, într-un sens, kenoza: sărăcirea de ale Sale), Moartea și Învierea, Înălțarea (care nu era fără sărăcire).

"Slava" cântării a 3-a din canonul cuviosului Ioan Colibașul e simplă și plină de înțelepciune ascetică: "După lege, stăruind în rugăciuni și în postiri, întru nepătimire te-ai îmbrăcat, Prea Cuvioase, smerindu-ți zburdările trupului, cu puterea dumnezeiescului Duh." (ed. 1954)

Vorbind despre "mișcările (sau "zburdările", cum le zice această alcătuire) trupești", cuviosul Antonie cel Mare spune: "socotesc că trupul are mișcare firească amestecată cu el, dar nu lucrează de nu va voi sufletul, ci numai însemnează în trup nepătimașa mișcare. Este încă și altă mișcare ce stă în a hrăni și a îngrășa trupul spre lucrare. Pentru aceasta și zice Apostolul: nu vă îmbătați cu vin întru care este curvia (Ef. 5, 18). Şi iarăsi Domnul în Evanghelie, poruncindu-le ucenicilor le zicea: luați aminte să nu se îngreuieze inimile voastre cu sațiul mâncării și cu beția (Luca 22, 34). Este încă și altă mișcare la cei ce se nevoiesc, care se face din vrăjmășia și din zavistia dracilor. Pentru aceasta trebuie a ști, că trei sunt mișcările trupești: una firească, alta din neluarea aminte a hranei și a treia de la draci." [3]

Ei bine, pe de-o parte, aceste mișcări sunt stinse prin stăruința în postiri și în rugăciuni, și pe de altă parte, cu puterea dumnezeiescului Duh. E veșnică sinergie între lucrarea omului și lucrarea Domnului, care singură bagă pe om în limanul nepătimirii.

Cele două laturi ale părții omului ("Ajută-te și cerul te va ajuta" - Ioana d'Arc) sunt rugăciunea și ostenelile, care se susțin una pe cealaltă; dar, mai ales, stăruința în acestea (elementul tipic monahal, adică maximalist).

Referințe

Note

  1. Proloage, vol. I, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 432
  2. După: Iulian Nistea, Spiritualitatea ortodoxă în slujbele cuvioșilor din Mineiul pe luna ianuarie (Teza de licenta) - http://www.nistea.com/slujbele_cuviosilor.htm
  3. Patericul, "Pentru avva Antonie", apoftegma 24, ed.cit., pp. 11-12.