Isihasm

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Spiritualitate ortodoxă
Sfintele Taine
Botezul - Mirungerea
Sf. Împărtășanie - Spovedania
Căsătoria - Preoția
Sf. Maslu
Starea omului
Păcatul - Patima - Virtutea
Raiul - Iadul
Păcate
Păcate strigătoare la cer
Păcate capitale
Alte păcate
Păcatele limbii
Virtuți
Virtuțile teologice

Credința - Nădejdea - Iubirea

Virtuțile morale

Înțelepciunea - Smerenia
Răbdarea - Stăruința în bine
Prietenia - Iertarea - Blândețea
Pacea - Mila - Dreptatea - Hărnicia

Etapele vieții duhovnicești
Despătimirea (Curățirea)
Contemplația
Îndumnezeirea
Isihasm
Trezvia - Pocăința
Isihia - Discernământul
Mintea
Asceza
Fecioria - Ascultarea
Statornicia - Postul
Sărăcia - Monahismul
Rugăciunea
Închinarea - Cinstirea
Pravila de rugăciune
Rugăciunea lui Iisus
Sf. Moaște - Semnul Sf. Cruci
Sfinții Părinți
Părinții apostolici
Părinții pustiei
Părinții capadocieni
Filocalia
Scara dumnezeiescului urcuș
Editați această casetă

Isihasmul desemnează lucrarea tainică de curăţire de patimi a creştinilor ortodocşi, care are în centrul ei repetarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus şi dorinţa de liniştire interioară. Două repere teologice importante, care au inspirat pe creştinii ortodocşi în viaţa de liniştire interioară, de isihie, au fost scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog († 1022) în Sfântul Munte Athos, unde unii monahi s-au dedicat vieţii contemplative, în linişte desăvârşită (gr. isihia - linişte).

Cuprins

Practica isihastă

Metoda sau practica isihastă se realiza astfel: călugării dedaţi acesteia se retrăgeau în locuri singuratice şi – prin concentrarea gândului la rugăciune – se ridicau la un înalt nivel de percepere a realităţii, mai presus de impresiile simţurilor şi de tot ceea ce îi înconjura, ajungând să vadă prin contemplaţie lumina dumnezeiască necreată, pe care Sfinţii Apostoli Petru, Iacov şi Ioan au văzut-o pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36), realizând astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Aceasta lumină strălucitoare nu este fizică, ci dumnezeiască.

Isihaştii rosteau continuu această scurtă rugăciune, numită Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” (sau sub alte forme, întotdeauna scurte, asemănătoare: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”).

Disputa isihastă

În jurul mişcării isihaste s-a declanşat, în secolul al XIV-lea, disputa teologică cea mai însemnată a mileniului al doilea în Răsăritul creştin. Aceasta a mai fost numită şi "disputa palamită", după numele Sfântului Grigorie Palama († 13 noiembrie 1359), sau "disputa varlaamită", după numele lui Varlaam din Calabria († 1350). La rândul lor, adepţii celor două tabere erau numiţi, după caz, palamiţi sau varlaamiţi.

Varlaam din Calabria

Călugărul Varlaam din Calabria era un teolog învăţat care mai înainte de izbucnirea disputei isihaste, în tratativele de unire de la Avignon, din 1339, dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, condusă de papa Benedict al XII-lea (1334-1342), a apărat doctrina ortodoxă.

Totuşi, venind la Constantinopol în 1340, el a condamnat metoda şi doctrina isihastă. Ca şi alţi teologi raţionalişti aflaţi sub influenţa teologiei scolastice apusene, el critica, uneori în termeni batjocoritori şi ironici, diferite aspecte teologice ale mişcării isihaste (Harul necreat, unirea cu Dumnezeu prin energiile necreate etc.), dar şi unele aspecte ale practicii Rugăciunii lui Iisus. Bunăoară, Varlaam parodia şi batjocorea practica unor isihaşti de a-şi aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul...

El susţinea că lumina care emană din fiinţa sau substanţa lui Dumnezeu nu este necreată, căci în felul acesta s-ar admite în Dumnezeire existenţa a doi dumnezei - esenţa divină, invizibilă, şi energia divină, vizibilă, deci creată -, şi-i acuza pe isihaşti de diteism.

Sfântul Grigorie Palama şi doctrina isihastă

Sf. Grigorie Palama
În sprijinul isihaştilor s-a ridicat atunci Sfântul Grigorie Palama, bun cunoscător al practicii isihaste, pe care însuşi a urmat-o, mai întâi pe când era încă în lume, apoi în pustnicie, la Muntele Athos (între anii 1318-1326), iar apoi – între 1326-1331 – într-un loc singuratic lângă Bereea, în Macedonia.

Atât Sfântul Grigorie cât şi ceilalţi isihaşti învăţau că există deosebire între fiinţa lui Dumnezeu - nevăzută şi inaccesibilă oamenilor – şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană în mod personal din fiinţa divină, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor. Această învăţătură este deosebit de importantă, întrucât fără legătura dintre Dumnezeu şi om prin energiile necreate, "Dumnezeu ar rămâne faţă de oameni într-o splendidă izolare".

El învăţa că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu, care emană din fiinţa Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea. Este deci o deosebire între fiinţa lui Dumnezeu cea nevăzută şi inaccesibilă oamenilor - căci "pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată" (In. 1, 18; I In. 4,12) - şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană din ea, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra cărora revarsă harul Său, puterea Sa, spre a dobândi mântuirea şi îndumnezeirea până la "măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efeseni 4, 13).

Aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei Persoane ale Sfintei Treimi şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrină nu este ceva nou, căci ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi greci. Prin energiile necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sf. Apostol Petru, "părtaşii firii celei dumnezeieşti" (II Petru 1, 4), fără ca prin aceasta fiinţa noastră omenească să devină fiinţa lui Dumnezeu, adică fără să devenim coesenţiali cu Dumnezeu, Care rămâne în veşnicie ascuns în esenţa Sa, cunoscută numai de Fiul şi de Duhul Sfânt. "Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să fim îndumnezeiţi" (Sf. Atanasie cel Mare († 373), Cuvânt despre întruparea Logosului, Migne, P.G., XXV, 192 B).

În Apus, Toma d'Aquino († 1274) învăţa că între Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale divine, care, după el şi teologii latini, sunt create, nu există deosebire reală, ceea ce face imposibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu rămâne faţă de oameni într-o "splendidă izolare".

Sinodul de la Constantinopol, 1341

Sinodul ţinut la 27 mai 1351 la Constantinopol s-a pronunţat în favoarea isihaştilor. Isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, pătrunzând în tot Răsăritul ortodox: Fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, şi Energiile Sale divine nu sunt separate, deşi se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinţa însăşi a Dumnezeirii, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oamenilor (însă li Se poate împărtăşi prin energiile divine).

Varlaam, fiind condamnat, pleacă în Italia, trece la Biserica Latină şi ajunge în 1342 episcop de Gerace, în sudul Italiei, unde a continuat să atace violent nu numai isihasmul ca metodă şi doctrină, ci şi Ortodoxia pe care o apărase mai înainte.

Disputa isihastă după 1341: sinoadele din 1345, 1347 şi 1351

După 1341, lupta împotriva isihasmului a fost continuată de Grigore Achindin.

Isihasmul avea şi adversari politici de temut, în persoana împărătesei Ana de Savoia († 1347) şi a patriarhului ecumenic Ioan al XIV-lea Calecas (1334-1347), care îi susţineau pe varlaamiţi. În sinodul întrunit în 1345 la Constantinopol, sub președinţia patriarhului Ioan al XIV-lea Calecas, Sfântul Grigorie Palama a fost condamnat şi anatematizat.

În două sinoade ţinute la Constantinopol însă, unul în 1347 şi altul în 1351, se aprobă doctrina isihastă, căci din 1347 ajunse pe tron împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1355) ca asociat al împăratului Ioan al V-lea Paleologoul (1341-1391), care era susţinătorul isihaştilor. După 1355, el devine monah, mai întâi în mănăstirea Manganelor din Constantinopol, apoi într-una din mănăstirile Muntelui Athos, sub numele de Ioasaf.

În 1347 deci, patriarhul Ioan al XIV-lea Calecas a fost înlăturat, iar sinodul din acest an a aprobat isihasmul, în timpul patriarhului ecumenic Isidor de Monemvasia (1347-1350). Aceasta a ridicat în 1347 pe Sfântul Grigorie Palama la rangul de arhiepiscop al Tesalonicului, unde a păstorit până la moartea sa, în 13 noiembrie 1359.

În sinodul ținut la 27 mai 1351 în biserica Vlaherne din Constantinopol, în timpul patriarhului ecumenic Calist I (1350-1353; 1355-1363) isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, pătrunzând şi fiind receptat ca atare în tot Răsăritul ortodox.

Rezumat teologic

Miezul doctrinei isihaste care s-a impus în Ortodoxie constă în faptul că fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, şi energiile Sale divine nu sunt separate, deşi se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinţa însăşi a Dumnezeirii, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oamenilor.

Răsărit şi Apus

Poziţia lui Varlaam din Calabria este caracteristică Apusului raţionalist, care menţine distanţa dintre divin şi uman, în timp ce învăţătura Sfântului Grigorie Palama e caracteristică religiozităţii răsăritene, care trăieşte pe deplin sentimentul comuniunii celor două lumi.

Apărători şi adversari ai isihasmului în secolele XIV-XV

Susţinători ai isihasmului

  • Sf. Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, canonizat ca sfânt în 1368 de sinodul din acest an prezidat de ucenicul său, patriarhul Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376), fiind sărbătorit în fiecare an în Duminica a II-a din Postul Paștilor
  • Sf. Grigorie Sinaitul († 1346), în Paroria, în munții Sikar, lângă Adrianopol.
  • Nil Cabasila († 1363), arhiepiscopul Tesalonicului din 1361, care a murit în 1363, fără să-şi fi putut ocupa efectiv scaunul din cauza tulburărilor interne prin care trecea atunci Tesalonicul.
  • Sf. Nicolae Cabasila († după 1371).
  • Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului († 1429).

Adversari ai isihasmului

Între cei mai mari adversari ai isihasmului au fost:

Isihasmul după secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, isihasmul a cunoscut o noua înflorire în Biserica Ortodoxă, în principal datorită Sfântului Nicodim Aghioritul († 1804), care publică Filocalia, o culegere de texte de spiritualitate ortodoxă apropiate de viziunea isihastă.

Traducerea Filocaliei în Ţările Române şi slave

Neoisihasmul românesc

Bibliografie

  • Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, Bucureşti, 1992
  • Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1992, p. 283-286
  • Pr. Prof. Ioan Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981

A se vedea şi

Legături externe

Curs de Teologie Mistică Ortodoxă

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi