Îndumnezeire

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol necesită îmbunătățiri.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi, restructurându-l și/sau aducându-l mai aproape de
standardele de editare OrthodoxWiki.


Acest articol face parte din seria
Spiritualitate ortodoxă
Sfintele Taine
Botezul - Mirungerea
Sf. Împărtășanie - Spovedania
Căsătoria - Preoția
Sf. Maslu
Starea omului
Păcatul - Patima - Virtutea
Raiul - Iadul
Păcate
Păcate strigătoare la cer
Păcate capitale
Alte păcate
Păcatele limbii
Virtuți
Virtuțile teologice

Credința - Nădejdea - Iubirea

Virtuțile morale

Înțelepciunea - Smerenia
Răbdarea - Stăruința în bine
Prietenia - Iertarea - Blândețea
Pacea - Mila - Dreptatea - Hărnicia

Etapele vieții duhovnicești
Despătimirea (Curățirea)
Contemplația
Îndumnezeirea
Isihasm
Trezvia - Pocăința
Isihia - Discernământul
Mintea
Asceza
Fecioria - Ascultarea
Statornicia - Postul
Sărăcia - Monahismul
Rugăciunea
Închinarea - Cinstirea
Pravila de rugăciune
Rugăciunea lui Iisus
Sf. Moaște - Semnul Sf. Cruci
Sfinții Părinți
Părinții apostolici
Părinții pustiei
Părinții capadocieni
Filocalia
Scara dumnezeiescului urcuș
Editați această casetă


Îndumnezeirea (în greceşte théōsis) este procesul prin care un credincios se eliberează din starea de păcat - hamártía (lit. "ratarea ţintei"), unindu-se cu Dumnezeu; acest proces începe din viaţa aceasta şi se desăvârşeşte după învierea de obşte. Pentru creştinii ortodocşi, Îndumnezeirea (a se vedea 2 Pet. 1:4) este mântuirea. Îndumnezeirea presupune că, încă de la început, oamenii sunt făcuţi să împărtăşească Viaţa şi Firea Preasfintei Treimi. Aşadar, un copil sau un adult credincios se mântuieşte din starea de nesfinţenie sau păcătoşenie (hamartía — care nu trebuie să fie confundată cu hamártēma “păcat”) pentru participarea la Viaţa (zōé, nu simplul bíos) Treimii — care este nesfârşită.

Aceasta nu trebuie să fie confundată cu învăţătura eretică (apothéōsis) a "Îndumnezeirii în Esenţa (Fiinţarea) lui Dumnezeu", ce nu poate fi împărtăşită.

Cuprins

Teologia ortodoxă

Afirmaţia Sfântului Atanasie din Alexandria: "Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca noi să ne facem Dumnezeu " rezumă foarte frumos acest concept. În II Petru 1:4 se spune că noi trebuie să devenim " . . . părtaşi dumnezeieştii firi." Atanasie măreşte semnificaţia acestui vers atunci când spune că Îndumnezeirea este "devenirea prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură" (De Incarnatione, I). Ceea ce altfel ar părea absurd, omul căzut, păcătos poate deveni sfânt aşa cum Dumnezeu este sfânt, lucru posibil prin Iisus Hristos, care este Dumnezeu întrupat. În mod natural, afirmaţia de căpătâi a creştinilor cum că Dumnezeu este Unul, stabileşte o limită absolută a înţelesului Îndumnezeirii – nu este posibil pentru nici un fel de fiinţă creată să devină, ontologic, Dumnezeu sau chiar un alt dumnezeu.

Prin theorie, cunoaşterea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, fiinţele umane ajung la cunoaşterea şi experimentarea a ceea ce înseamnă să fii om deplin (imaginea creată a lui Dumnezeu); prin comuniunea lor cu Iisus Hristos, Dumnezeu se revelează El Însuşi rasei umane, pentru ca ei să împlinească tot ceea ce este Dumnezeu în cunoaştere, dreptate şi sfinţenie. De asemenea, Îndumnezeirea afirmă restaurarea deplină a tuturor oamenilor (şi a întregii creaţii), ca principiu. Acest lucru se bazează pe înţelegerea pocăinţa pusă înaintea a orice de către Sfântul Irineu de Lyon, numită "recapitulare."

Pentru mulţi părinţi, îndumnezeirea merge dincolo de simpla restaurare a oamenilor la starea lor de dinainte de Căderea lui Adam şi Eva, propovăduind că deoarece Hristos a unit natura umană cu cea divină în persoana Sa, acum este posibil pentru cineva să experimenteze o relaţie cu Dumnezeu mai apropiată decât cea a lui Adam şi a Evei, experimentată în Grădina Raiului, şi aceşti oameni pot deveni mai asemenea lui Dumnezeu decât erau la vremea aceea Adam şi Eva. Unii teologi ortodocşi merg mai departe şi afirmă că Iisus s-ar fi întrupat fie şi numai pentru acest singur motiv, chiar dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătuit niciodată.

Toată umanitatea este pe deplin restaurată la potenţialul maxim de umanitate deoarece Fiul lui Dumnezeu a luat El Însuşi natura umană prin naşterea Sa din fecioară, şi, de asemenea, a luat asupra Sa suferinţa datorată păcatului (deşi El Însuşi nu este un om păcătos ci este Dumnezeu neschimbat în fiinţa Sa). În Hristos, cele două naturi umană şi divină nu sunt două persoane ci una singură; astfel, prin Hristos s-a făcut unirea dintre Dumnezeu şi întreaga umanitate. Deci, Dumnezeu cel Sfânt şi omul cel păcătos sunt împăcate, în principiu, în omul fără de păcate Iisus Hristos. (A se vedea rugăciunea lui Hristos din Ioan.)

Această împăcare devine actuală prin lupta (podvig în rusă) pentru conformarea cu modelul lui Hristos. Fără luptă, exemplu, nu există credinţă reală; credinţa duce la acţiune, fără de care este moartă. Fiecare trebuie să-şi unească voinţa, gândirea şi fapta cu voinţa lui Dumnezeu, cu gândurile şi faptele Lui. Fiecare persoană trebuie să-şi ducă viaţa astfel încât să fie o oglindă, o asemănare deplină cu Dumnezeu. Mai mult decât atât, deoarece Dumnezeu şi umanitatea sunt mai mult decât asemenea în Hristos ci mai degrabă o unire cu adevărat, vieţile creştinilor sunt mai mult decât o simplă imitaţie şi sunt mai degrabă o unire cu viaţa lui Dumnezeu Însuşi: astfel, cel care lucrează pentru mântuirea sa, este unit cu Dumnezeu lucrând în acesta, atât în voinţă cât şi în a face ceea ce doreşte Dumnezeu. Grigorie Palama a afirmat posibilitatea unirii umanităţii cu Dumnezeu în energiile Sale, în acelaşi timp afirmând că, din cauza transcendenţei lui Dumnezeu şi totalei Sale deosebiri, este imposibil pentru om sau orice altă creatură să cunoască sau să fie unit cu esenţa lui Dumnezeu. Încă, prin credinţă putem ajunge la discernământ, o înţelegere a credinţei Bisericii.

Călătoria spre îndumnezeire include multe forme de practică. Trăirea în comunitatea bisericii şi participarea cu regularitate la Sfintele Taine şi, în special Euharistia, este necesară pentru accederea la îndumnezeire. De asemenea, este importantă practicarea "rugăciunii inimii" şi rugăciunea neîncetată, aşa cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Tesaloniceni (1 şi 2). Această rugăciune neîncetată a inimii este una din temele dominante din scrierile Părinţilor Bisericii, în special în cele adunate în Filocalia. A se vedea şi: Părinţii pustiei, Isihasm, Maxim Mărturisitorul, Monahism

Consideraţii comparative

Îndumnezeirea în Apusul creştin

Deşi, teoria îndumnezeirii a căzut în desuetudine în Biserica Romano-Catolică, ea este o parte clară a tradiţiei romano-catolice de dinainte de secolul al XIII-lea, prin aceea că Thomas Aquinas învăţa că "participarea deplină în dumnezeire este fericirea adevărată a umanităţii şi destinul vieţii umane" (Summa Theologiae 3.1.2).

Utilizarea protestantă a termenului "îndumnezeire"

Pe lângă curentele puternice ale îndumnezeirii din teologiile catolice vechi şi unele contemporane, una singură se regăseşte în anglicanism: în Lancelot Andrewes (17th c.), imnografia lui John şi Charles Wesley (18th c.), Edward B. Pusey (19th c.), A. M. Allchin şi E. Charles Miller (20th c.). Școala finlandeză a luteranismului condusă de Tuomo Mannermaa argumentează că înţelegerea lui Martin Luther justifică referirea la îndumnezeire.

Conceptul de îndumnezeire este folosit şi printre Metodişti [1], în special în legătură cu mişcarea pietistă şi în doctrina distinctă protestantă a sfinţirii depline care învaţă, pe scurt, că acesta este scopul creştinului, posibil de atins, în principiu, de o viaţă fără păcat. În 1311 Sinodul din Viena a declarat această noţiune, "că omul poate obţine atât de mult în viaţa actuală un aşa de mare grad de perfecţiune care îl va face fără de păcat în interior şi astfel el nu va mai fi capabil să meargă mai departe în har" (Denziger §471), ca fiind o erezie. În locul îndumnezeirii, sfinţirea, a fi pus deoparte sau făcut sfânt, este termenul cel mai utilizat în teologia protestantă. În mod specific, sfinţirea progresivă este termenul care este folosit pentru activitatea în desfăşurare a Duhului Sfânt, pentru felul în care un individ creşte în sfinţenie.

Conceptele protestante de practică, discernământ, teologie ascetică şi taine sunt destul de diferite de înţelegerile catolică şi ortodoxă, dar folosirea termenului îndumnezeire poate ilustra o similaritate a obiectivului sau speranţei.

Îndumnezeirea în Mormonism

Doctrina îndumnezeirii sau a zeificării din Biserica lui Iisus Hristos a sfinţilor zilelor de pe urmă diferă semnificativ de îndumnezeirea creştinismului ortodox. În mormonism, de obicei, este folosit termenul de slăvire sau viaţă eternă. În timp ce accentul principal din mormonism cade pe ispăşirea lui Iisus Hristos, motivul ispăşirii este slăvirea care merge dincolo de simpla mântuire. Toţi oamenii vor fi salvaţi din păcat şi moarte, dar doar cei care vor fi suficient de ascultători şi acceptă ispăşirea lui Iisus Hristos înainte de judecată vor fi slăviţi. Un citat mormon popular, inventat de "ucenicul" mormon Lorenzo Snow în 1837, este: "Aşa cum este omul acum, a fost Dumnezeu; aşa cum este Dumnezeu acum, omul poate fi."[2] Această învăţătură a fost emisă prima dată de Joseph Smith cu referire la Ioan 5:19 din Noul Testament: "Dumnezeu Însuşi, Părintele tuturor, a locuit pe pământ, la fel cum A făcut şi Iisus Hristos Însuşi." (Învăţăturile profetului Joseph Smith, pp. 345-46).

A se vedea

Lucrări publicate

  • de adăugat

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi