Claudiu de Besançon

Sfântul Claudiu de Besançon (n. 607 - m. 6 juin 699) a fost un călugăr și ierarh, episcop de Besançon, în Galia, în secolul al VII-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 6 iunie.

Viața

Fiu al guvernatorului orașului Besançon, sfântul Claudiu s-a născut în 607. Deși a fost hrănit din tinerețe prin lectura Vieților sfinților, a fost totuși repartizat meseriei armelor. În jurul vârstei de douăzeci de ani, a părăsit armata terestră pentru a se alătura sfintei armate a lui Hristos și a fost primit printre clericii catedralei din Besançon, care trăiau, la fel ca într-o mănăstire, urmând Regula scrisă de episcopul lor, sfântul Donat. Prin zelul său, sfântul Claudiu a devenit curând un model pentru ceilalți clerici și a fost însărcinat de episcop să predea la școala catedralei. Mânca doar o singură dată pe zi, o masă foarte frugală seara, studia fără încetare și se ruga toată noaptea.

După doisprezece ani de viață ascetică, a devenit călugăr la mănăstirea din Condat, numită atunci Saint-Oyend, fondată odinioară de sfântul Roman (prăznuit la 28 februarie), care era, împreună cu Luxeuil, una dintre cele mai renumite mănăstiri ale vremii. Se hrănea doar cu rădăcini, dormea pe o rogojină, „paloarea feței sale și slăbiciunea trupului său îi erau drept podoabe”, și a devenit din nou modelul fraților în asceză și zelul divin. Egumenul, Injuriosus, i-a propus să-i ia locul, dar sfântul a refuzat mereu. La moartea lui Injuriosus (644), totuși, a trebuit să se conformeze voinței unanime a fraților și a preluat conducerea comunității. După o intervenție la regele Clovis al II-lea și cu sprijinul soției regelui, sfânta Bathilde (prăznuită la 30 ianuarie), a obținut o dotă regală, care a permis asigurarea subzistenței mănăstirii, precum și a pelerinilor și săracilor din regiune, dar și extinderea clădirilor. Sfântul Claudiu a introdus respectarea Regulii Sfântului Benedict și își învăța în mod regulat călugării în practicarea sfintelor virtuți, atât prin omilii, cât și prin mustrări părintești.

La moartea episcopului din Besançon, Gervais, poporul și clericii s-au certat cu privire la alegerea succesorului. S-au rugat și o voce s-a auzit din cer, care le poruncea să-l ia pe sfântul Claudiu ca păstor. Când i s-a comunicat această veste, sfântul a refuzat, dar a trebuit să se supună încă o dată voinței lui Dumnezeu și a poporului și a fost dus la Besançon cu mare bucurie.

În funcția episcopală, a continuat să se arate un adevărat călugăr și ducea viața comună cu călugării catedralei sale. Se dedica cu zel tuturor activităților cerute unui episcop: vizita nefericiții, își îndemna regulat credincioșii la pocăință și la fapte de milostenie; dar, neputând totuși uita dulceața vieții din mănăstire, nu înceta să vegheze la conducerea călugărilor din Saint-Oyend.

După șapte ani de episcopat, constatând că clericii se lăsau pradă delăsării și rămâneau insensibili la admonestările sale pentru a restabili disciplina instaurată de sfântul Donat, a renunțat la tronul episcopal și s-a întors la mănăstirea sa (693).

A trăit acolo șase ani în pace, înainte de a-și încredința sufletul lui Dumnezeu, la 6 iunie 699.

În secolul al XII-lea, i s-a descoperit trupul intact și miracolele au început să se înmulțească la moaștele sale, care au devenit obiectul unui pelerinaj foarte renumit timp de secole.

Surse

• Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos Petras