Țările române și Bisericile slave

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

Apropierea geografică, la care se adaugă limba comună în cult pentru mai multe secole, ca și lupta comună împotriva primejdiei otomane, au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre țările române și Bisericile slave.

Înainte de principate

Articol principal: Patriarhia de Târnovo.

Relațiile dintre români și slavi au început odată cu așezarea lor pe pământurile nord-dunărene și sud-dunărene în secolul VII. Mai târziu, aceste relații se dezvoltă politic în cadrul țaratului româno-bulgar de Târnovo, înființat prin lupta comună a bulgarilor și a vlahilor sud-dunăreni, conduși de frații Petru și Asan, împotriva Bizanțului.

Secolele XIV-XV

Biserica bulgară

În secolul al XIV-lea se pot urmări alte aspecte ale relațiilor bisericești româno-bulgare, favorizate de legăturile politice ale domnilor Țării Românești cu țării bulgari de la Târnovo și Vidin. Țarul Ivan Alexandru (1331-1371) era căsătorit cu Teodora, fiica lui Basarab I, iar fiul lor Ivan Stracimir, țar de Vidin, era căsătorit cu Ana, fiica lui Nicolae Alexandru Basarab.

În timpul domniei lui Vladislav I, mitropolitul Daniil al Vidinului a fost nevoit, din pricina ocupării orașului său de reședință de către regatul ungar, să se refugieze în Țara Românească, unde-l întâlnim încă din 1370. În august 1372, la alegerea noului mitropolit al Ungrovlahiei, Hariton, se amintea că Daniil al Vidinului „șade într-un loc oarecare din Ungrovlahia”, primind încuviințarea patriarhului și a sinodului său să slujească cele ale arhieriei în oricare din cele două mitropolii ale Țării Românești, urmărind să i se asigure cele necesare traiului.

Se cunoaște și o corespondență purtată de mitropolitul Antim Critopol cu marele cărturar Sfântul Eftimie, patriarhul Târnovei (1375-1393). Mitropolitul Antim cerea lămuriri patriarhului asupra unor probleme dogmatice sau de cult. Într-o scrisoare de răspuns a lui Eftimie, se plângea mitropolitului muntean de primejdiile interne și externe care s-au abătut asupra Bulgariei: erezia bogomilă și mai ales primejdia otomană.

Se cunosc apoi două scrisori adresate de patriarhul Eftimie Sfântului Nicodim de la Tismana, ca răspuns la câteva întrebări ale acestuia. Întrebările priveau felurite probleme dogmatice-morale: despre îngeri, despre întruparea Mântuitorului, despre ființa și obârșia răului în lume, despre nimicirea puterii diavolului prin cruce, despre viața morală a celor ce voiesc să se preoțească ș.a.

După desființarea și ocuparea țaratelor bulgare de la Târnovo (1393) și Vidin (1396) de turci, au fost aduse în biserica domnească de la Argeș moaștele Sfintei Filofteia, aflate până atunci la Vidin. Ele se păstrează până azi la Curtea de Argeș, în paraclisul de la mănăstirea Sfântului Neagoe Basarab. Tot atunci au trecut în nordul Dunării numeroși cărturari bulgari – [[preot|preoți] și călugări – căutând adăpost în țările românești. Ei au adus o seamă de manuscrise slavone, între care și lucrări ale Sfântului Eftimie, copiate apoi în mănăstirile românești, din care unele au ajuns până la noi.

Probabil Alexandru cel Bun, în cursul îndelungatei sale domnii, va fi ajutat unele biserici bulgare căzute sub turci, ca și pe unii cărturari bulgari refugiați în Moldova. Iar Ștefan cel Mare a hărăzit danii însemnate mănăstirii bulgare Zografu din Sfântul Munte. Unii călugări cărturari români aveau legături cu mănăstirea Rila, cel mai însemnat centru monahal din Bulgaria, deplasându-se acolo pentru copierea unor manuscrise.

Biserica sârbă

Legături tot așa de strânse s-au închegat între Bisericile din țările române și Biserica Ortodoxă Sârbă. De fapt, ele erau o urmare a relațiilor politice dintre domnii Țării Românești și țările sârbe. Anca, fiica lui Nicolae Alexandru Basarab, era măritată cu țarul sârb Ștefan Uroș. Apoi, în 1389, în lupta de la Kosovo Polje împotriva turcilor, cneazul sârb Lazăr a fost ajutat de ostași trimişi de Mircea cel Bătrân, iar în primul deceniu al secolului al XV-lea cneazul Ștefan Lazarevici și-a găsit adăpost în Țara Românească.

Din Serbia a venit la noi Sfântul Nicodim de la Tismana, organizatorul vieții monahale de la noi. Biserica Mănăstirița, în Craina, care potrivit tradiției populare sârbești a fost ridicată de Sfântul Nicodim înainte de a veni în Țara Românească, a fost ajutată și de domnitorul Radu I, care potrivit unor cronici sârbești, ar fi fost căsătorit cu o fiică a cneazului Lazăr, eroul de la Kosovo Polje. La rândul său, acest cneaz dăruia mănăstirilor Vodița și Tismana zece sate în Serbia, precum și alte ajutoare, danie ce a fost recunoscută și de fiul său, Ștefan Lazarevici, printr-un hrisov din anul 1406. Către sfârșitul secolului al XV-lea, se cunoaște o danie făcută de Vlad Vodă Călugărul mănăstirii Pčinja din Macedonia sârbească. Același domn făcea danii mănăstirii sârbești Hilandar din Sfântul Munte.

În ce privește legăturile bisericești moldo-sârbe, amintim hirotonirea mitropolitului Teoctist I de către patriarhul Nicodim al Ipekului, probabil în 1453. Ștefan cel Mare a fost unul din sprijinitorii Bisericii sârbe, ajunsă sub stăpânire otomană (1459). La mănăstirea Hopovo s-a găsit o Pravilă a lui Matei Vlastares, coplată de grămaticul Damian, „din porunca și fapta binecredinciosului și de Hristos iubitorului domn Ștefan Voievod... în Iași, în anul 7003 (1495)”. Un Tetraevanghel moldovenesc din 1504 se păstrează în Muzeul de Stat din Cetinje. Domnitorul moldovean apare și în pomelnicul mănăstirii Cruședol.

Expansiunea otomană în Serbia a făcut pe mulți credincioși ortodocși sârbi să se refugieze în părțile Banatului și Aradului, încă din secolul al XIV-lea. Așezarea lor în aceste teritorii locuite de români a dus la închegarea unor noi legături bisericești româno-sârbe.

Biserica rusă

Avem unele știri și despre legăturile Moldovei cu Bisericile ortodoxe slave de răsărit (ucraineană și rusă). În secolul al XIV-lea, întinse teritorii locuite de ucrainieni și bielorușii au fost ocupate de regatul polon și de marele cnezat al Lituaniei. În 1385, cele două state au realizat o uniune dinastică, iar în 1569, prin așa-numita „uniune de la Lublin”, Polonia s-a unit cu Lituania. În acest fel, teritoriile Ucrainei și Bielorusiei de azi (cu orașele Lvov, Halici, Kiev, Pereiaslav, Cernigov, Minsk, Smolensk, Vitebsk, Poloțk etc.) au ajuns pentru câteva veacuri în stăpânirea Poloniei catolice. Credincioșii ortodocși ucraineni au avut strinse legături bisericești cu Moldova învecinată. Primii ierarhi moldoveni cunoscuți cu numele, Iosif și Meletie, au fost hirotoniți la Halici, centru ortodox, înainte de 1386, hirotonia lor acolo generând cunoscutul conflict cu Patriarhia ecumenică.

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, legăturile bisericești româno-ruse au sporit, ca urmare a relațiilor sale politice cu rușii. În 1463 se căsătorise cu Evdokia, fiica cneazului Olelko al Kievului, iar în ianuarie 1483 s-a săvârșit la Moscova căsătoria fiicei sale Elena cu Ivan, fiul și moștenitorul marelui cneaz Ivan III al Moscovei. Elena a murit în 1509, fiind îngropată în mănăstirea Voznesenski din Moscova.

La 2 februarie 1484 se primea la Moscova scrisoarea episcopului Vasile al Romanului, adresată mitropolitului Gherontie al Moscovei.

A se vedea și

• Țările române și Muntele Athos
• Țările române și Bisericile grecești

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9