Gheorghe Jimboiu

Portretul lui Gheorghe Jimboiu la arestare.

Gheorghe Jimboiu (n. 20 octombrie 1921, Vela, Dolj – d. 27 mai 1963, Aiud, regiunea Cluj) a fost un deținut politic torturat și martirizat în închisorile comuniste. A făcut parte din grupul misticilor, și era considerat „cel mai strălucit elev al lui Gafencu”.

„Un an de zile am fost torturat de propria mea afirmație, cum că nu mai cred în Dumnezeu. Și asta până l-am întâlnit pe Jimboiu, acest om care trăia într-o stare de sfințenie – un înger cu chip de om, ce mă făcea să nu-l pot privi în ochi.”

(Dumitru Bordeianu)

Viața

Tinerețea (1921-1941)

„Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel al lui Gafencu. Și el spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele iubirii față de celălalt. Era de o bunătate și seninătate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare și ură. Un înger în trup. Am asistat odată la o extracție de măsea, fără anestezic, făcută lui Jimboiu. A durat foarte mult această intervenție stomatologică, dar el nu a scos un sunet și nu a schițat un gest de durere.”

(Dumitru Bordeianu)

Gheorghe (Gicu) Jimboiu s-a născut în familia unor simpli țărani din localitatea Vela, județul Dolj, fiind singurul copil al familiei și „trăind în cea mai curată credință ortodoxă”. Încă în școală fiind, băiatul va rămâne orfan de tată, drept pentru care se va strădui să-i fie mamei lui un sprijin de nădejde.

„Era un om blajin, cinstit, crescut de mama lui, o țărancă credincioasă din Oltenia, fiind unicul ei fiu, pierdut într-o luptă nemiloasă și inegală, dusă în slujba binelui și a credinței în Dumnezeu și neam.”

(Alexandru Salcă)

Despre tânărul Gheorghe Jimboiu, mărturisitorul Aristide Lefa, avea să spună: „Avea cele mai deosebite mâini pe care le-am văzut la un om: nefiresc de subțiri, cu degete foarte lungi, mâini făcute anume pentru rugăciune sau pentru un mare pianist”. Cu toate acestea, pentru că rămăsese singurul sprijin al familiei sale, el nu va putea alege o carieră de artist, spre care tindea cu precădere sufletul său, ci o carieră economică, înscriindu-se la Academia Comercială din Brașov.

Arestarea din timpul lui Antonescu (1941-1944)

Ca student, Jimboiu se înscrie într-o „Frăție de Cruce” pentru a se înrola în lupta anticomunistă. În 1941, Frățiile de Cruce sunt scoase în ilegalitate, iar Jimboiu este arestat. Fiind închis, mama sa va rămâne fără singurul ei sprijin trupesc și sufletesc.

Jimboiu este închis la Aiud unde intră în „grupul misticilor”:

„La început s-a distins atât prin ținuta lui demnă, cât și prin strădaniile sale sufletești. Se ruga mult, cerceta cărțile sfinte și adâncea problematica creștină. Deși modest, personalitatea lui se impunea de la sine. Era tăcut dar punctul lui de vedere avea mare greutate. Părea un mistic prin excelență dar se dovedise deopotrivă dinamic și bun organizator. Spiritul său de sacrificiu nu avea margini. Știa să fie prieten și deschidea ușor inimile oamenilor. Mulți căutau să și-l apropie.”

(Ioan Ianolide)

Eliberarea (1944-1949)

După lovitura de stat de la 23 august 1944 când România va trece de partea aliaților, Gheorghe Jimboiu va fi eliberat.

„Intrând la facultate, se impune cu autoritate atât printre colegi cât și printre profesori. Când lua cuvântul la seminarii era ascultat cu luare-aminte. Profesorul Victor Jinga și-l făcuse amic. Era apropiatul și altor profesori. Unul dintre ei studiase francmasoneria și l-a introdus în tainele ei. Marxismul îl descifrase singur, mai bine și mai cutezător decât profesorii care tindeau în perioada aceea spre compromisuri de conștiință.”

(Ioan Ianolide)

Arestarea de către comuniști (1949)

„Cea mai frumoasă figură de la Târgu-Ocna, după Valeriu, a fost Gheorghe [Jimboiu]. Simt că nu am date suficiente pentru a contura acest portret. Venea din Oltenia. Fiu al unei văduve cu mici posibilități materiale dar mare la suflet, care s-a chinuit toată viața ca să-și țină unicul copil în școli. Prima oară Gheorghe a intrat în pușcărie în 1941, apoi s-a eliberat și a revenit în 1949.”

(Ioan Ianolide)

„În momentul arestării, mama lui era grav bolnavă de inimă, rămânând fără nici un sprijin. Era văduvă și el era singurul ei copil. După atâția ani, nu mai știa dacă era în viață sau a murit. Câte gânduri și spaime i-au frământat mintea și sufletul!”

(Aristide Lefa)

Ioan Ianolide relatează arestarea lui Jimboiu:

În anii 1944-1949 Jimboiu conducea studențimea din Brașov. Se pregăteau de luptă contra comuniștilor. La primul val de arestări din 1948 a scăpat vigilenței Securității. Erau vremuri tulburi. Mulți tineri au luat atunci drumul munților, constituindu-se în grupuri de partizani. Viața în munți era grea. Țara era înfierbântată și gata să se răstoarne dar avea nevoie de ajutor din afară, care însă nu a venit. De multe ori eroismul românilor a fost zidul de apărare al Europei, când împotriva barbarilor, când împotriva turcilor și acum venise rândul rușilor. Eram însă sub ocupație rusească și fără sprijin militar. Nu era de conceput o acțiune contrarevoluționară. Fără a avea nici o ieșire, românii au fost arestați în valuri. Întemnițarea lor a anihilat orice rezistență în popor și astfel s-a putut construi socialismul.

Gheorghe a fost și el arestat în 1949 la Brașov. În fond nu făcuse nici un act criminal, pregătise însă rezistența. Și n-a fost iertat pentru această cutezanță. A fost supus timp de un an unei anchete dure care i-a distrus sănătatea.

Brașov

Lecțiile de jertfă de la Brașov

Având experiența isihastă dobândită în cadrul grupului de mistici de la Aiud, Jimboiu putea acum educa alți Frați de Cruce în desăvârșirea educației lor religioase și morale. Luca Călvărăsan mărturisește:

Timpul îi săpase lui Jimboiu o cavernă într-unul din plămâni, care se agrava. El mai suferise la Aiud pe timpul guvernării lui Antonescu. Îl îngrijora pe Jimboiu ca noi frații de cruce să nu alunecăm de pe drumul nostru, în fața momelilor și presiunilor ce vor veni.

Gheorghe Jimboiu, [este] cel care în mod exemplar, cu prestigiul lui, ne-a arătat celor mai tineri cu doar câțiva ani ca el, sensul educației din Frăția de Cruce. El a rămas pentru mine întruchiparea vie a studentului legionar capabil de luptă eroică, dusă până la starea de asceză și de supremă jertfă.

El, Jimboiu Gheorghe, camaradul și prietenul Frățiilor de Cruce! S-a purtat ca un sfânt printre noi, un sfânt al închisorilor și a frământării noastre de la Brașov.

Cei ce l-am ascultat pe Jimboiu, vorbindu-ne în tristețea celulei, ne-am dat seama de buna lui pregătire morală și intelectuală, de trăirea lui înalt spirituală. Ceea ce ne comunica era o hrană sufletească pentru noi, la care nu ne așteptam, în acest loc plin de urgie și constrângeri sufletești.

El se comporta în penitență de așa manieră încât noi frații de cruce l-am luat ca model, pentru a ne umple zilele cu chipul unui om, făptură superioară în care se putea vedea imaginea perfecțiunii poporului român. Zi de bucurie pe care nu vom apuca să o vedem presimțind că vom fi omorâți. El a fost pentru noi o carte vie legionară și o făclie în bezna comunistă.

Părintele Gheorghe Opriș mărturisește de asemenea:

(Jimboiu) era dotat intelectual, stăpânit de un suflet de dăruire totală. Firav și cu sănătatea încercată, nu trăia decât pentru idealul în slujba căruia se pusese. Cu un caracter moral ales, în fața celorlalți studenți din grupul său, Gicu se bucura de o stimă aparte. Înainte de despărțire ne-a dat anumite îndrumări. Atunci nu credeam că nu o să-l mai întâlnesc niciodată în viață pe cel ce mi-a făcut cea mai puternică impresie în acel an de închisoare la Brașov.

Tortura de la Brașov

Alexandru Salcă povestește de experiența lui Jimboiu la Brașov:

Șeful de lot [al studenților brașoveni] a fost stabilit de către Securitate în persoana lui Jimboiu Gheorghe, fiind mai în vârstă decât ceilalți. Alegerea s-a bazat pe considerentul că Jimboiu fusese arestat pe vremea lui Antonescu și condamnat ca legionar. Acum era recidivist, după Securitate, și punerea lui în față dădea mai mare credibilitate învinuirilor. Realitatea era cu totul alta. Acest om se bucura de mult respect în fața studenților brașoveni și trebuia izolat. Deși starea sănătății lui era foarte gravă, fiind bolnav de plămâni, expectorând sânge, a fost maltratat de Securitate în chip bestial, iar apoi aruncat în celula 4, de unul singur, în Penitenciarul Brașov.

Mutarea la Târgu-Ocna

Dumitru Bordeianu explică mutarea la Târgu-Ocna:

Jimboiu nu trecuse prin demascări la Pitești, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Brașov, ca student la Academia Comercială din acest oraș, ieșise din anchetă grav bolnav de tuberculoză și ficat. În această stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculoși din Târgu Ocna, pe valea Trotușului.

Târgu-Ocna

Ajuns la Târgu-Ocna, unde viața duhovnicească ajunsese la trăiri deosebit de înalte, Jimboiu impresionează imediat. Părintele Mihai Lungeanu mărturisește:

Alt tânăr de o puritate deosebită era Gheorghe Jimboiu. Când am început, la cererea lui Valeriu Gafencu, săptămâna de rugăciune pentru ca Traian Maniu să se întoarcă la Dumnezeu, am făcut ”o baie spirituală”. Adică, deoarece pe atunci nu aveam preoți între noi – au venit imediat după asta – ne-am mărturisit păcatele și greșelile unii altora, pe rând.

Atunci mi-am dat seama câtă curăție lăuntrică avea Jimboiu. Era unul din cei mai curați. De la el am aflat că după șase luni de stăruință, a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te trezeai, îl vedeai șezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. Era de o curăție rar întâlnită. Îmi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi din cărțile pe care le-am citit, am înțeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinții Părinți.

Acolo, tânărul Jimboiu îi va întâlni pe unii dintre cei mai de seamă rugători din temnițele comuniste, precum au fost Valeriu Gafencu și arhimandritul Gherasim Iscu. Deși nu avea nicio experiență mănăstirească, „cuviosul Gheorghe s-a arătat acelora care l-au cunoscut drept un adevărat duhovnic, în fața sa fiecare putând să-și deschidă sufletul cu multă ușurință”.

„Între noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obișnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniștit. Era senin și evident desprins de cele lumești. Credea nelimitat. Izvorau din el curățenie și înțelepciune, bunătate și severitate, pace, dar și luptă, certitudine și neobosită căutare. Înseta după apele cele mai adânci ale vieții lăuntrice.”

(Ioan Ianolide)

Amintirile lui Ioan Ianolide

Ioan Ianolide își amintește:

Între noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obișnuite, de cinzeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniștit. Era senin și evident desprins de cele lumești. Credea nelimitat. Izvorau din el curăție și înțelepciune, bunătate și severitate, pace dar și luptă, certitudine dar și neobosită căutare. Înseta după apele cele mai adânci ale vieții lăuntrice. Când a aflat de rugăciunea minții a început s-o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede și intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simțea un plâns răcoritor curgând înăuntru. Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu îi dezvăluia adânca orânduire a lumii și a omului. Se bucura că trăiește, că e om și creștin. Era feciorelnic și hotărât să rămână toată viața al lui Hristos. Căci râvna lui pentru Dumnezeu îl mistuia cu slava vieții veșnice.

Totuși rămânea un luptător. Pe lângă preocupările strict sufletești căuta febril formulele de viață socio-politică creștine. Țintea spre o alcătuire armonioasă, religioasă a lumii. Împreună cu Valeriu s-a decis să slujească toată viața pe Hristos și Biserica. Nu voia să ajungă monah ori cleric, ci găsea că misiunea sa, deși celib, este ca mirean. În discuții repetate căutau amândoi coordonatele creștinismului viitor și metodele de realizare. Amândoi erau plini de duh, dar Valeriu excela în cuvânt iar Gheorghe în faptă.

Într-o perioadă a fost luat de Securitate și chinuit pentru a deveni delator dar răspunsul său ferm și definitiv l-a salvat. Între noi el era un fel de catalizator prin darul său de a se împrieteni cu toată lumea. Știa să se comporte diferențiat de la om la om. În apropierea lui te simțeai bine și-ți puteai deschide sufletul.

Din Târgu-Ocna a fost dus la Caransebeș și apoi la Aiud. Pe oriunde a trecut a lăsat o impresie frumoasă. Deși era atât de modest, totuși personalitatea lui s-a impus. I-a ajutat pe mulți să descopere puterea Rugăciunii lui Iisus, a contribuit la formarea conștiinței creștine și a fost o pildă de dârzenie sufletească. Adesea a stat laolaltă cu oameni răi ori cu delatori care l-au chinuit și l-au provocat, dar pe care i-a dominat cu bunul lui simț, cu tactul lui iscusit, cu marea sa putere de dragoste. Deși iubea mai presus de toate rugăciunea, era sociabil, amabil, preocupat de problemele actualității și de perspectivele de viitor. Cei care i-au fost în preajmă în acei ani vorbesc despre el ca despre un om excepțional.

Plecarea la Gherla

După o perioadă petrecută în închisoarea Târgu Ocna, alături de cuviosul Valeriu Gafencu, tânărul Jimboiu este mutat, mai întâi, în închisoarea din Caransebeș, iar, mai apoi, în închisorile din Gherla și Aiud, unde va și rămâne până în ultima zi a vieții sale.

„L-am cunoscut la Târgu-Ocna și, încă de la început, m-au impresionat seriozitatea și ținuta lui deosebită. Era destul de înalt, foarte slab, cu o față prelungă, cu ochii albaștri cenușii, care-i dezvăluiau toată curățenia sufletească. Avea cele mai deosebite mâini pe care le-am văzut la un om: nefiresc de subțiri, cu degete foarte lungi, mâini făcute anume pentru rugăciune sau pentru un mare pianist. Avea o minte sclipitoare și o stăpânire de sine care impunea. De multe ori, când aveam momente de frământări sufletești sau mă simțeam obosit, o discuție cu el mă refăcea și mă întărea sufletește. În cuvinte simple, reușea să redea esențialul problemelor pe care le discuta, având o putere de convingere ieșită din comun. În februarie 1953, când am fost trimis disciplinar la Gherla, m-am despărțit de el. Momentul a fost destul de greu, dar discuția cu el m-a întărit sufletește și am privit mai cu încredere viitorul. L-am reîntâlnit peste un an, în 1954 la Gherla, unde ajunsese și el. Ne-am bucurat mult. Lucram, pe atunci, la cabinetul medical și, profitând de o perioadă mai relaxată, i-am făcut un tratament susținut care l-a remontat pe moment. Boala era foarte avansată (ciroză hepatică) și, până la urmă, nu l-a iertat. În vara anului 1955, a fost trimis la Aiud împreună cu cei ce aveau peste zece ani condamnare. Acolo a murit.”

(Aristide Lefa)

Gherla

„Printre bolnavi se afla și bunul meu prieten de la Târgu Ocna, Gheorghe Jimboiu, care, pe lângă boala pulmonară, suferea și de o hepatită cronică agresivă. I-am prescris medicamente din belșug, în special cele necesare suferinței hepatice, fapt care i-a ameliorat starea generală. Eu avusesem grijă să-i prezint cazul doctorului Sin, căruia i-am spus că-l cunosc din sanatoriu și să motivez necesitatea unui tratament susținut, cu care el fusese de acord. Din nefericire, ameliorarea fusese de scurtă durată și, după ce a fost trimis în penitenciarul Aiud, hepatita a degenerat în ciroză și a murit. Am aflat acest lucru după eliberare și faptul m-a îndurerat profund.”

(Aristide Lefa)

Întâlnirea cu Bordeianu

Viața lui Bordeianu se va schimba în urma întâlnirii sale cu Jimboiu:

Am cunoscut în viața mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât și după detenție, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înțeleagă Ortodoxia și să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Un tânăr curat trupește și sufletește, înzestrat cu o mare blândețe si bunătate. A fost singura ființă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau dușmani, dusă până la sacrificiul de sine. Față de dușmani și față de cei care l-au chinuit și continuau să o facă, avea o înțelegere care rațional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-aș fi cunoscut pe acest tânăr, m-aș fi îndoit de multe lucruri sau nu le-aș fi crezut. Jimboiu, cum numai sfinții au înțeles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: «Veniți la Mine toți cei osteniți si împovărați si Eu vă voi da odihnă».

Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Viețile Sfinților ca pe o lectură oarecare.117 Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat și mai există sfinți pe pământ, a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie și să facă omul pentru mântuirea lui și a neamului care l-a conceput.

Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost desăvârșit din toate punctele de vedere, conform imperativului: «Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este».

Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Secție. L-am cunoscut pentru a înțelege posibilitățile omului de a-și mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc.

Mutarea la Aiud

Bordeianu relatează: „Am mai stat în acea cameră încă vreo lună, timp în care am avut cele mai rodnice discuții cu iubitul meu prieten și camarad Gheorghe Jimboiu. După aceea, el a fost luat și dus la anchetă unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat și fiind supus la un regim sever și fără medicamente, a murit ca un martir. Am această credință intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfinților”.

Aiud

Gheorghe Jimboiu a adormit întru Hristos în anul 1963, în închisoarea Aiud, cu o moarte senină și liniștită, asemenea cuvioșilor. Amintindu-se despre cumințenia morții lui Jimboiu, părintele mărturisitor Liviu Brânzaș, avea să spună: „Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a trecut peste pragul sfințeniei. Privindu-l, simt că este omul de care m-aș rușina cel mai mult, dacă mi-ar cunoaște păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simțit trăind dragostea frățească în modul cel mai pur, ci pentru că, în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios și ticălos în genunchi.”.

În anii aceia regimul alimentar din Aiud era mizerabil, izolarea totală, tensiunea permanentă, încât ciroza sa făcea progrese. După 15 ani de detenție, când mai avea câteva zile până la eliberare, era atât de epuizat încât l-au dus la infirmeria închisorii. Aici însă nu a durat mult și s-a stins, conștient, împăcat, fără oscilări și încredințat că în lume va birui Hristos. Este înmormântat fără cruce în cimitirul politic din Aiud, pământ care a primit o bună parte din floarea neamului românesc din acest secol.

A se vedea și

• Lista sfinților români din închisori

Surse

• Aristide Lefa. Fericiți cei ce plâng, Editura Eminescu, București, 1998, URL: https://fericiticeiprigoniti.net/gheorghe-jimboiu-avea-o-minte-sclipitoare-si-o-stapanire-de-sine-care-impunea/
• Dumitru Bordeianu. Mărturisiri din mlaștina disperării, Ed. Scara, 2022.
• Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4.
• Teodor Danalache. Gheorghe Jimboiu, CrestinOrtodox.ro, 2012. URL: https://www.crestinortodox.ro/parinti/gheorghe-jimboiu-126099.html