'''Infailibilitatea''' (lat. in + fallo — fallere = a nu greşigreși, a rămâne fidel) este făgăduinţa făgăduința făcută Bisericii de a fi «stâlpul şi și temelia» adevărului ([[Epistola I Tim. către Timotei a Sfântului Apostol Pavel|I Timotei]] 3, 15), adică de a fi păzită de greşeală greșeală prin asistenta [[Duhul Sfânt|Duhului Sfânt]], atunci când învaţă credinţa învață credința adevărată.

==Elemente esenţialeesențiale==Infailibilitatea îşi își are sursa în această dublă fidelitate : a lui [[Hristos]] faţă față de Trupul Său — [[Biserica]], şi și a Bisericii, faţă față de Capul ei — Hristos, astfel încât porţile porțile [[iad]]ului nu o vor birui. Ea este un atribut al Bisericii în totalitatea ei, în calitatea acesteia de «neam sfânt şi și [[preoţiepreoție]] împărătească» ([[Epistola I Pta Sf. Apostol Petru|I Petru]] 2, 9). Infailibilitatea are două elemente esenţiale esențiale : a) starea de [[Sfânt|sfinţeniesfințenie]], sau capacitatea spirituală a Bisericii de a discerne [[adevăr|adevărul]]. în În fond, aceasta este lucrarea proprie credinţei credinței : de a deosebi binele de rău, [[Adevăr|adevărul ]] de minciună ; de aceea infailibilitatea presupune exercitarea [[harismă|harismei]] credinţeicredinței; b)corespondenţa corespondența dintre didascalia apostolică şi și [[TradiţiaTradiția]] permanent actuală a Bisericii, sau «memoria Christi». Credinţa Credința Bisericii trebuie să consume cu ceea ce este descoperit în [[Sfânta Scriptură]] şi și în Tradiţia Tradiția apostolică. Biserica nu creează [[Dogmă|dogmele]], ci distilează pentru fiecare epocă şi situaţie și situație doctrina dată odată pentru totdeauna.

În ceea ce priveşte privește slujirea învăţătoare învățătoare în Biserică, aceasta aparţine aparține [[episcopat]]ului, fie în mod particular, fie în mod conciliar, care are datoria şi și dreptul de a propune credinţacredința. Totuşi Totuși «harisma veritatis» nu este o posesiune individuală, transmisă prin [[hirotonie]], ci aparţine aparține întregii Biserici (Iez. 3, 17—18). Ea este un dar al Bisericii în general, nu o harismă personală a unui [[episcop]] sau a unei [[Biserică locală|Biserici locale]]. Ea este mai degrabă o [[nădejdea|speranţăsperanță]] şi și o făgăduinţă făgăduință făcută poporului lui Dumnezeu. În acest sens, infailibilitatea episcopatului sau a [[sinod]]ului nu este «per se» ci «ex consensu ecclesiae». Fără acceptarea sau receptarea unanimă de către Biserică (lat. ''sensum fidelium''), prin [[discernământ]]ul ei noetic ca dar al Duhului Sfânt, definiţiile definițiile sinoadelor nu au autoritate pentru credinţăcredință. Această concepţie concepție pune în valoare capacitatea fiecărui credincios de a discerne Adevărul ; de aceea autoritatea de a învăţa învăța are un caracter ecleziologic, conciliar şi și harismatic (a se vedea [[Autoritate]]). În acest sens, infailibilitatea sinoadelor este «analogică», adică potrivit cu fidelitatea lor faţă față de [[conştiinţa conștiința Bisericii]]. De altfel, [[Ortodoxia]] n-a insistat asupra ideii că sinoadele ar fi singurul mijloc de a propune învăţătura învățătura de credinţă credință în formă definitivă, cu toate că ele au avut un mare rol pentru păstrarea unităţii unității dogmatice a Bisericii.

[[Catolicism]]ul vorbeşte vorbește de infailibilitatea episcopului de [[Roma]], căruia i s-ar fi făgăduit o asistenţă asistență specială a Duhului Sfânt, în calitatea sa de succesor al [[Apostolul Petru|apostolului Petru]] (Mt. 16, 18—19). Conciliul Vatican I (sesiunea VI/1870) afirmă că [[papa]] nu poate greşi greși când vorbeşte vorbește «ex cathedra», adică atunci când împlinind funcţia funcția de păstor şi și de învăţător învățător al tuturor creştinilorcreștinilor, în virtutea autorităţii autorității sale apostolice supreme, proclamă în formă definitivă o doctrină de credinţă credință sau de imorală, pentru a fi ţinută ținută de Biserica universală (Constituţia Constituția «Pastor Aeternus» şi Constituţia și Constituția dogmatică, «Lumen Gentium», nr. 25, a Conciliului Vatican II).

[[Biserica Ortodoxă]] nu acceptă această învăţăturăînvățătură, deoarece ea contravine tradiţiei tradiției autentice patristice, care recunoaşte recunoaște : a) colegialitatea episcopilor (sau autoritatea conciliară) în exercitarea slujirii învăţătoareînvățătoare, şi și b) scrutinul [[sfinţisfinți]]lor sau conştiinţa conștiința Bisericii (lat. ''consensus ecclesiae'')în receptarea deciziilor sinodale.

*[[Ion Bria]], ''Infailibilitatea Bisericii'', în «Ortodoxia», XII (1960), nr. 3, p. 494—504; *Idem, ''Infailibilitatea şi și primatul papal în discuţia discuția primului Sinod Vatican'', în «Ortodoxia», XIV (1962), nr. 3, p. 454—459;

*Ep. [[Antonie Plămădeală]], ''Hans Kung şi declaraţia și declarația «Mysterium Ecclesiae»'', în «Ortodoxia», XXVI (1974), nr. 1, p. 5—69.

* Pr. Prof. Dr. Ion Bria, ''Dicţionar Dicționar de teologie ortodoxă'', EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Infailibilitate”