Diadoh al Foticeei

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Sfântul Diadoh al Foticeii

Sfântul Diadoh al Foticeei (gr. Διάδοχος Φωτικής) a trăit în secolul al V-lea, a fost episcop de Foticeea în Epir (Grecia) și este unul din Părinții filocalici. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 29 martie[1].

Viața

Sfântul Diadoh s-a născut în jurul anului 400. A devenit episcop de Photiki (Foticeea), o mică localitate provincia Vechiul Epir din nordul Greciei de azi. Pare să fi participat la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din 451, unde numele lui apare sub forma Didachus din Phocas[2]. Se crede că a făcut parte din grupul de notabili din provincia Epir care au fost capturați în raidurile vandalilor între anii 467 și 474. Prizonierii au fost eliberați mai târziu în Africa de Nord, aproape de Cartagina, de unde li se pierde urma. Nu se cunoaște locul și data exactă a morții lui[3] (de unde probabil și absența lui din sinaxare).

Scrieri

Diadochos' writing and ascetic practice were greatly influenced by Evagrius the Solitary (Pontique) and Saint Macarios of Egypt (the Great), incorporating their ideas of hesychia (Greek ησυχία, "stillness, rest, quiet"), sensible spiritual experience, and the fierceness of the fight against the demons.

In all his work Diadochos appears as a true champion of the Orthodox doctrine of Chalcedon. In fact, his best known work, the 100 Chapters on Spiritual Perfection, was written for his monks in reaction to strange doctrines coming from the heretical Messalian sect in Mesopotamia (or Euchists). Some authors have misunderstood the role of Saint Macarius in Mesopotamia and concluded that Diadochos wrote this main work against him. This, however, is not the case, as St. Macarius' role was merely to salvage from within the Messalian heresy those who were there by chance or just mislead by the ambiguous discourses of the heresy.

In the 100 Chapters, Diadochos shows himself as bishop worried about the orthodoxy of his flock and as a clear actor in the spiritual fights of his time.

Also, Chapters 13 & 91 of his work show us a real Christian man of prayer, united to God, discovering the "life in Christ" and wanting to share its goodness with his readers.

Teologie

După Diadoh scopul vieții duhovnicești este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea între chipul lui Dumnezeu în om și asemănarea cu El. Prin păcatul strămoșesc chipul dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul Botezului curăță chipul, îl spală de întinarea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem și asemănarea. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simțim. Asemănarea începem să o câștigăm pe măsură ce ne sporim sforțările noastre pentru o viață virtuoasă și o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârșitor. Abia după ce am sporit în asemănare, în dragoste, ni se face și harul simțit. Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minții. Dar își acoperă prezența față de simțirea minții. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătățile harului intră în comuniune într-un chip tainic, cu sufletul prin simțirea minții. Căci pe măsură ce sporește sufletul, și darul dumnezeiesc își arată dulceața sa minții. Două bunuri ne aduce nouă sfântul har al Botezului renașterii, dintre care unul covârșește pe celălalt în chip nesfârșit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoiește chiar în apă și luminează toată trăsăturile sufletului, adică chipul, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt așteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi, ceea ce este asemănarea. Când începe deci mintea să guste întru multă simțire dulceața Prea Sfântului Duh, suntem datori să știm că începe harul să zugrăvească așa zicând peste chip, asemănarea.

Diadoh arată că, dacă până la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la Botez înăuntrul lui se sălășluiește harul, iar diavolul e scos afară. De aici înainte sufletul este influențat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influențează numai din afară, prin mustul trupului și prin simțurile lui. Unii au născocit cu atât harul cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului cât și duhul rătăcirii se ascund în mintea celui ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele potrivnice. Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile minții înspre dreapta. Dar din ceasul în care renaștem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, așa după Botez stăpânește asupra lui adevărul. Lucrează, ce e drept, Satana asupra sufletului și după Botez, ca și mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul, să nu fie, ci învăluind oarecum mintea în fumul dulcețurilor neraționale, prin mustul trupului. Cu alte cuvinte, până nu se sălășluiește harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subțiri, oprindu-l de la dorirea binelui și îndemnându-l la patimi sufletești. Dar după ce se sălășluiește harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care ațâță trupul spre patimi trupești, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul. Harul lui Dumnezeu se sălășluiește în însuși adâncul sufletului. De aceea din însuși adâncul inimii simțim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aici înainte se mută și se încuibează în simțurile trupului, lucrând prin firea ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. De aceea harul, prin simțirea minții înveselește trupul cu o bucurie negrăit la cei ce sporesc în cunoștință; iar dracii, prin simțurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigașii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă și cu nepăsare pe calea credinței.

Viața duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai întâi de El întru simțirea inimii. Prin frică începe să se curețe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumești. Până ce sufletul e nepăsător și dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se curețe cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieții. Curățindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârșită, în care nu mai este frică, ci nepătimire. Cel ce iubește pe Dumnezeu crede cu adevărat în El și împlinește cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai și nu este în iubire, nu are nici credința pe care crede că o are.

După curățirea de patimile trupești, lucrarea în care rol mare are ascultarea și înfrânarea, trebuie să se facă și curățirea minții de gânduri rele, lucru care cere o liniștire a minții. Cei ce se nevoiesc trebuie să-și păzească pururi cugetul neînviforat, ca mintea deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune și trimise de Dumnezeu să le așeze în cămările memorie, iar pe cele urâte și drăcești să le arunce afară din vistieriile firii. Dar numai Duhul Sfânt poate curăța mintea cu adevărat. Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile și întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se și slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă și slăvită. De aceea zice Apostolul: Duhul să nu-l stingeți.

Curățindu-se mintea, se pune în lucrare simțirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute și dumnezeiești, ca simțurile trupului la cele văzute. Simțirea aceasta a minții, sau a inimii, sau a sufletului, nu trebuie înțeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. Nimeni să nu nădăjduiască, auzind de simțirea minții că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce și-a curățit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. Pentru că acum umblăm prin credință, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmașului. Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumina dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât își vede în chip îmbelșugat lumina sa, nimeni nu se îndoiește. Căci așa devine când puterea sufletului biruiește cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare, fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmașului ne învață limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se preface în înger al luminii.

Dar înaintarea aceasta în viața duhovnicească, spre nepătimire, dragoste și vedere tainică, nu se face fără lupte. Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci și Satana mângâie sufletul printr-o simțire dulce, în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn ușor peste el. Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. Dacă deci mintea va fi aflată ținând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus și se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt și preamărit, va pleca amăgitorul viclean.

Cu cât se îmbogățește sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să învețe tot mai mult să facă deosebire între bine și rău și să se facă mai smerit.

Diadoh are comună cu mulți scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre teolog și gnostic. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeiești, care a primit darul cuvântului, al învățăturii, care e totodată și darul înțelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul cunoștinței, al unirii cu Dumnezeu și al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă.

Influiență

Cercetătorii în Patristică au pus în evidență marea influiență pe care Sf. Diadoh al Foticeii a avut-o asupra unor alți mari teologi de după el, cum ar fi Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Simeon Noul Teolog și în general mișcarea isihastă din secolul al XIV-lea.

După teologul ortodox Jean Meyendorff, Sfântul Diadoh de Foticeea a fost „unul din marii popularizatori ai spiritualității pustiei în lumea bizantină”[4].

Sfântul Diadoh a avut și o importantă influiență în Occident, în principal prin scrierile a doi autori din Galia (Franța de azi), Césaire d'Arles (+ 542) și Julianus Pomerius (+ 498) în "De vita contemplativa".

Citate

From Chapters 11 & 12:

"Spiritual discourse always keeps the soul free from self-esteem, for it gives every part of the soul a sense of light, so that it no longer needs the praise of men. In the same way, such discourse keeps the mind free from fantasy, infusing it completely with the Love of God. Discourse deriving from the wisdom of this world, on the other hand, always provokes self-esteem; because it is incapable of granting us the experience of spiritual perception, it inspires its practitioners with a longing for praise, it being nothing but the fabrication of conceited men. It follows, therefore, that we can know with certainty when we are in the proper state to speak about God if during the hours when we do not speak we maintain a fervent remembrance of God in untroubled silence.

Whoever loves himself cannot love God; but if, because of 'the overflowing richness' of God's love, a man does not love himself, then he truly loves God (Ephes. 2,7). Such a man never seeks his own glory, but seeks the glory of God. The man who loves himself seeks his own glory, whereas he who loves God loves the glory of his Creator. It is characteristic of the soul which consciously senses the Love of God always to seek God's glory in every Commandment it performs and to be happy in its low estate. For glory befits God because of His majesty, while lowliness befits man because it unites us with God. If we realize this, rejoicing in the glory of the Lord, we too, like Saint John the Baptist, will begin to say unceasingly, 'He must increase, but we must decrease.'"

Surse

  • en.orthodoxwiki.org History : Adaptation & translation of the preface of the French edition "Migne"
  • Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos Petras
  • Filocalia românească, vol. 1
  • Wikipedia

External links

Bibliografie

  • Clavis Patrum Græcorum 6106-6111
  • R. P. Édouard des Places, Diadoque de Photicé, Œuvres spirituelles, éditions du Cerf, collection « Sources chrétiennes » n° 5, réimpr. avec add., Paris, 1966.
  • Diadoque de Photicé, La Perfection spirituelle, Migne, collection « Les pères dans la foi », 1990.
  • Janet Elaine Rutherford, One Hundred Practical Texts of Perception and Spiritual Discernment From Diadochos of Photike. Text, Translation and Commentary (Belfast Byzantine Texts and Translations, 8), Belfast, 2000.

Note

  1. Sfântul Diadoh este prăznuit în puține Sinaxare vechi, uneori împreună cu Marcu Ascetul la 5 martie, fiind apropiați în multe aspecte ale teologiei lor. Lecționarul din Paris gr. 282 (secolul al IX-lea) îl pomenește la 27 februarie. (P. Macarie de la Simonos Petras, Sinaxar)
  2. MANSI, VII, col 619
  3. G.E.H. Palmer, Philip Sherrard, Kallistos Ware, The Philokalia: The Complete Text, I, Londres, Faber and Faber Ltd., 1979 (ISBN 0-571-13013-5), p. 251
  4. Jean Meyendorf, Saint Grégoire Palamas et la mystique orthodoxe, p. 29