Farisei

Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului. Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.

Fariseii au fost o grupare politico-religioasă influentă în vremea Mântuitorului, activă între sec II î.Hr-I d.Hr (alături de saduchei), apărători ai credinţei strămoşeşti care consta în fidelitatea atât faţă de Legea lui Moise cuprinsă în Vechiul Testament cât şi faţă de tradiţia orală. Fariseii credeau în Dumnezeu, susţineau existenţa îngerilor şi a diavolilor, nemurirea sufletului după moarte şi învierea morţilor şi erau partizanii prozelitismului. Unii farisei s-au îndepărtat de spiritul drept al Legii devenind corupţi, nedrepţi şi ipocriţi, motiv pentru care au fost aspru mustraţi de Mântuitorul Iisus Hristos. Alţii, însă, au devenit susţinătorii lui Iisus (Simeon, Iosif din Arimateea, Nicodim) şi apoi partizanii noii comunităţi creştine (Iosif din Arimateea, Nicodim, rabinul Gamaliel, apostolul Pavel).

Perioada

Din punct de vedere istoric, fariseii apar în veacul al II-lea î Hr., însă această mișcare se conturase încă din vremea lui Ezdra (450 î.Hr.). Gruparea fariseilor a devenit pilonul principal al iudaismului după distrugerea Templului din Ierusalim (70 d.Hr).

Etimologie

Etimologic termenul de fariseu derivă din rădăcina verbului „paras”, care are în ebraică mai multe sensuri şi anume: a separa, a deosebi, a declara, a explica, a declara deosebit, a interpreta. Ca urmare, numele lor poate fi interpretat ca referindu-se atât la convingerile lor politice, şi atunci prin termenul de fariseu se poate înţelege cel separat, adică cel cu o altă opinie politică, cât mai ales cel cu o altă opinie morală, cel cu un alt comportament. Idealul lor era de a păstra cu orice preţ învăţătura lui Moise. Cuvântul a intrat în limba română prin filieră slavă, de la vechiul slav „farisei”. Din ebraică (aramaicul „parschi”) cuvântul a trecut în greaca veche sub forma ,,pharisaics”, apoi în latinescul „pharisaeus”, de unde a fost adoptat în limbile europene.

Doctrina

Tot lor le mai revine şi meritul de a fi contribuit la creşterea rolului sinagogilor. Prin contribuţia lor se învăţa Legea scrisă şi se păstra tradiţia orală („datina bătrânilor” - Marcu 7, 3). Aceştia învăţau poporul că singura cale spre Dumnezeu este supunerea faţă de Legea lui Moise. Dintre farisei s-au ridicat cu timpul mulţi învăţaţi care s-au impus atenţie iudeilor prin studiul şi interpretarea Scripturii în cele două direcţii: Halaka şi Hagada. Prima consta atât în a comenta cât şi a actualiza preceptele Legii, iar cea de-a doua în interpretarea tradiţiei orale. Din dorinţa de a-i ajuta pe credincioşi să respecte Legea lui Moise, fariseii au fixat un număr de 613 reguli, din care 248 precepte şi 365 interdicţii.

Fariseii credeau în Dumnezeu, susţineau existenţa îngerilor şi a diavolilor, nemurirea sufletului după moarte şi învierea morţilor, considerând Vechiul Testament ca autoritate supremă în chestiunile religioase.

Mai mult decât oricare alte grupări religioase, fariseii căutau să facă prozeliţi cât mai mulţi (Matei 23, 15).

Număr şi influenţă

Conform informaţiilor lui Iosif Flaviu, fariseii, deşi puţini la număr în raport cu poporul iudeu, căci numărau doar 5000 membri, și mai puțin numeroși în Sanhedrin decât saducheii, au avut totuşi o influenţă reală asupra societăţii evreiești din vremea lor.

Atitudinea poporului faţa de farisei

A zice astăzi cuiva că este „fariseu” nu este desigur un compliment (ci echivalent cu „fățarnic”), deoarece termenul s-a depreciat în mentalitatea creștină datorită atitudinii lor ostile faţă de Domnul Iisus Hristos, ca şi din cauza imposibilităţii proprii de a-şi conforma viaţa cu ceea ce predicau.

Pentru cea mai mare parte dintre iudei epocii însă, fariseii erau consideraţi credincioşi autentici ai legii strămoşeşti şi cu o înaltă ţinută morală, pe de o parte pentru că descindeau din acei Hasidim (luptătorii cei mai înverşunaţi pentru libertate religioasă din vremea Macabeilor), iar pe de altă parte pentru că s-au separat într-adevăr de marea masă a credincioşilor iudei.

Deşi cuvântul a căpătat cu timpul un sens negativ, fariseii n-au fost în niciun caz urâţi de popor. Dimpotrivă, ca unii care erau foarte ostili oricărei influenţe străine, mai ales elenistice, au fost apreciaţi de popor.

Fariseii şi Hristos

Mântuitorul Iisus Hristos le reproșa în principal saducheilor: că sunt fățarnici și plini de ei înșiși, că le place să se arate și să fie puși în față, că pun sarcini grele și uneori absurde poporului.

Saducheii s-au opus cu multă înverşunare Mântuitorului Hristos deoarece, aşa cum se ştie, Domnul nu era de acord cu mulţimea învăţăturilor lor orale privitoare la Legea lui Moise dar şi pentru faptul că popularitatea lui Iisus le primejduia poziţia lor în faţa credincioşilor.

Fariseii drepţi

Câţiva farisei au venit la Iisus şi l-au sfătuit să plece, avertizându-l că Irod vrea să-l omoare (Luca 13, 31-35). Gamaliel, un învăţător al Legii, inclusiv al apostolului Pavel (FA 22, 3), preţuit de tot norodul, a convins Sanhedrinul să nu-i omoare pe Petru şi pe ceilalţi apostoli. Nicodim, fariseu fruntaş al iudeilor, „învăţător al lui Israel”, este acela care e iniţiat de Iisus în taina botezului, acela care se opune judecăţii răutăcioase şi premature făcută de farisei chiar înainte de judecata propriu-zisă şi acela care, împreună cu Iosif din Arimateea, are grijă de trupul lui Hristos şi îl pune în mormântul lui Iosif.

Iosif din Arimateea era un om bogat din Arimateea, ucenic al lui Iisus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, sfetnic de vază al Sanhedrinului, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu şi care împreună cu Nicodim se îngrijeşte de trupul Mântuitorului şi îl pune în mormântul său.

Apostolul Pavel a fost şi el fariseu, dar nu a avut notorietate în această calitate, deși era zelos, după propria lui mărturie.

Bibliografie

• Petre Semen - Arheologie biblică în actualitate, Editura Mitropoliei şi Bucovinei, Iaşi, 1997, ISBN 973-9272-01-0, pag. 233-235.
• Ene Branişte şi Ecaterina Branişte - Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana Caransebeş, 2001, ISBN 973-97569-7-2, pag. 170.