Nicolae Popea

Nicolae Popea

Nicolae Popea (1826—1908), un ucenic devotat al mitropolitului Andrei Șaguna, a fost al doilea episcop al Caransebeșului, ales în 1889 după adormirea lui Ioan Popasu. Om de cultură, a fost al doilea episcop ales ca membru titular al Academiei Române, după episcopul Melchisedec Ștefănescu.

Înainte de treapta arhierească

Născut în Satulung lângă Brașov, dintr-o familie preoțească, a făcut liceul la Brașov și Blaj, dreptul la Cluj, unde a fost coleg cu Avram Iancu, Alexandru Papiu-Ilarian, Axente Sever și alți tineri români care au avut apoi rosturi de seamă în viața politică și culturală a românilor transilvăneni. A făcut apoi studii de teologie la Viena.

Remarcat de Andrei Șaguna, a fost chemat la Sibiu, încredințându-i o catedră la Institutul teologic, la care a activat până în 1870, precum și postul de secretar eparhial (1854), apoi a ajuns asesor (consilier).

Tot la îndemnul lui Șaguna s-a călugărit (1856) luându-și numele de Nicolae, în locul celui de Neagoe, avut din botez. În 1870, Șaguna l-a numit vicar arhiepiscopesc, iar în anul următor l-a hirotesit arhimandrit.

Episcop de Caransebeș

Alegerea

După moartea lui Șaguna și după renunțarea lui Procopie Ivașcovici, mulți îl socoteau pe Popea cel mai vrednic să fie ridicat în scaunul mitropolitan. Împotriva lui au lucrat însă cei din partida adversă (Vincențiu Babeș, Ioan Mețianu și alții), încât a rămas în postul său de vicar arhiepiscopesc și sub mitropoliții Procopie Ivașcovici și Miron Romanul.

Pentru a împiedica pe viitor orice neînțelegeri la Centrul arhiepiscopesc, mitropolitul Miron a insistat pentru alegerea sa ca episcop la Caransebeș în 1889.

Activitatea culturală

Ca episcop de Caransebeș, Nicolae Popea a continuat munca înaintașului său, Ioan Popasu, îngrijindu-se de Institutul teologic-pedagogic, de trimiterea unor tineri la studii de specializare în teologie, pe care i-a numit apoi profesori, de școlile confesionale și de starea materială a eparhiei.

În 1891 s-a ridicat o clădire pentru Institutul teologic-pedagogic. Prin testament lăsa întreaga agoniseală a vieții (300.000 coroane) Episcopiei Caransebeșului, pentru ajutorarea tinerilor dornici de învățătură.

Episcopul Nicolae Popea a scris câteva lucrări de istorie, apreciate la timpul său: Vechea Mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei (Sibiu, 1870), Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei Șaguna (Sibiu, 1879), Memorialul arhiepiscopului și mitropolitului Andrei Șaguna sau luptele naționale-politice ale românilor, 1846—1873 (Sibiu, 1889), studii și articole în Telegraful Român și în alte periodice.

Pe baza acestor lucrări, Academia Română l-a ales membru activ al ei, în 1899, fiind al doilea episcop — după Melchisedec de la Roman — care s-a învrednicit de această înaltă cinste. În discursul de recepție rostit în fața acestui înalt for cultural (1900), a înfățișat viața și activitatea marelui său învățător Andrei Șaguna.

După adormirea mitropolitului Miron în 1898, împrejurările erau favorabile pentru alegerea lui Nicolae Popea ca mitropolit al Transilvaniei, care era cel mai indicat de altfel, totuși oamenii cu influență din Congresul național-bisericesc au condus în așa fel lucrurile, încât a fost ales episcopul Ioan Mețianu de la Arad (1828—1916).

Activitatea patriotică

Nicolae Popea a fost unul dintre cei mai de seamă militanți pentru drepturile poporului român din Transilvania.

În 1848 era căpitan în garda românească din Brașov. Mai târziu, a participat, alături de Șaguna, la adunările naționale-politice ale românilor la Sibiu și Alba Iulia, a fost deputat în Dieta Transilvaniei de la Sibiu (1863—1865) și membru al senatului imperial din Viena (în două rânduri).

Credincios liniei inaugurate de Șaguna, Popea a rămas un adept al „activismului” și după crearea statului dualist austro-ungar. A fost chiar președinte al Comitetului național-român (1878—1881), dar a renunțat la acest post de onoare când a observat că majoritatea militanților politici români au adoptat tactica „pasivismului”.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.