Infailibilitate

Infailibilitatea (lat. in + fallo — fallere = a nu greși, a rămâne fidel) este făgăduința făcută Bisericii de a fi «stâlpul și temelia» adevărului (I Timotei 3, 15), adică de a fi păzită de greșeală prin asistenta Duhului Sfânt, atunci când învață credința adevărată.

Elemente esențiale

Infailibilitatea își are sursa în această dublă fidelitate : a lui Hristos față de Trupul Său — Biserica, și a Bisericii, față de Capul ei — Hristos, astfel încât porțile iadului nu o vor birui. Ea este un atribut al Bisericii în totalitatea ei, în calitatea acesteia de «neam sfânt și preoție împărătească» (I Petru 2, 9). Infailibilitatea are două elemente esențiale : a) starea de sfințenie, sau capacitatea spirituală a Bisericii de a discerne adevărul. În fond, aceasta este lucrarea proprie credinței : de a deosebi binele de rău, adevărul de minciună ; de aceea infailibilitatea presupune exercitarea harismei credinței; b)corespondența dintre didascalia apostolică și Tradiția permanent actuală a Bisericii, sau «memoria Christi». Credința Bisericii trebuie să consume cu ceea ce este descoperit în Sfânta Scriptură și în Tradiția apostolică. Biserica nu creează dogmele, ci distilează pentru fiecare epocă și situație doctrina dată odată pentru totdeauna.

În ceea ce privește slujirea învățătoare în Biserică, aceasta aparține episcopatului, fie în mod particular, fie în mod conciliar, care are datoria și dreptul de a propune credința. Totuși «harisma veritatis» nu este o posesiune individuală, transmisă prin hirotonie, ci aparține întregii Biserici (Iez. 3, 17—18). Ea este un dar al Bisericii în general, nu o harismă personală a unui episcop sau a unei Biserici locale. Ea este mai degrabă o speranță și o făgăduință făcută poporului lui Dumnezeu. În acest sens, infailibilitatea episcopatului sau a sinodului nu este «per se» ci «ex consensu ecclesiae». Fără acceptarea sau receptarea unanimă de către Biserică (lat. sensum fidelium), prin discernământul ei noetic ca dar al Duhului Sfânt, definițiile sinoadelor nu au autoritate pentru credință. Această concepție pune în valoare capacitatea fiecărui credincios de a discerne Adevărul; de aceea autoritatea de a învăța are un caracter ecleziologic, conciliar și harismatic (a se vedea Autoritate). În acest sens, infailibilitatea sinoadelor este «analogică», adică potrivit cu fidelitatea lor față de conștiința Bisericii. De altfel, Ortodoxia n-a insistat asupra ideii că sinoadele ar fi singurul mijloc de a propune învățătura de credință în formă definitivă, cu toate că ele au avut un mare rol pentru păstrarea unității dogmatice a Bisericii.

Infailibilitatea în teologia catolică

Catolicismul vorbește de infailibilitatea episcopului de Roma, căruia i s-ar fi făgăduit o asistență specială a Duhului Sfânt, în calitatea sa de succesor al apostolului Petru (Mt. 16, 18—19). Conciliul Vatican I (sesiunea VI/1870) afirmă că papa nu poate greși când vorbește «ex cathedra», adică atunci când împlinind funcția de păstor și de învățător al tuturor creștinilor, în virtutea autorității sale apostolice supreme, proclamă în formă definitivă o doctrină de credință sau de imorală, pentru a fi ținută de Biserica universală (Constituția «Pastor Aeternus» și Constituția dogmatică, «Lumen Gentium», nr. 25, a Conciliului Vatican II).

Biserica Ortodoxă nu acceptă această învățătură, deoarece ea contravine tradiției autentice patristice, care recunoaște : a) colegialitatea episcopilor (sau autoritatea conciliară) în exercitarea slujirii învățătoare, și b) scrutinul sfinților sau conștiința Bisericii (lat. consensus ecclesiae) în receptarea deciziilor sinodale.

Bibliografie

• N. Afanassieff, L'infaillibilité de l'Eglise du point de vue d'une theologien orthodoxe, în vol. coll. «L'infaillibilité de l'Eglise», Editions de Chevetogne, Chevetogne, 1963, p. 183—202 ;
• Ion Bria, Infailibilitatea Bisericii, în «Ortodoxia», XII (1960), nr. 3, p. 494—504;
• Idem, Infailibilitatea și primatul papal în discuția primului Sinod Vatican, în «Ortodoxia», XIV (1962), nr. 3, p. 454—459;
• Gustave Thils, L'infaillibilité du peuple chretien «in credendo», Desclee de Brouwer, Paris, 1963;
• Ep. Antonie Plămădeală, Hans Kung și declarația «Mysterium Ecclesiae», în «Ortodoxia», XXVI (1974), nr. 1, p. 5—69.

Surse

• Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Infailibilitate”