Patristică

Acest articol face parte din seria TEOLOGIE
Teolog și Teologie
Teolog - Teologie
Teologie dogmatică
Hristologie - Soteriologie
Eclesiologie - Eshatologie
În jurul Sfintelor Scripturi
Studiul Noului Testament Studiul Vechiului Testament Arheologia biblică
Alte discipline
Patristică - Hagiografie - Spiritualitate Liturgică - Imnografie - Iconografie Iconologie - Drept canonic - Tipic Apologetică
Editați această casetă

Patristica sau Patrologia este disciplina teologică care studiază istoria și conținutul doctrinei Părinților Bisericii, doctrină închegată ca tradiție, acceptată în comun de întreaga Biserică într-o perioadă a istoriei bisericești, în care s-a transmis și asimilat învățătura apostolică într-o formă autentică și normativă.

În mod convențional, patristica începe cu perioada post-apostolică (Apostolul Ioan moare în jurul anului 95) și se termină cu perioada ultimului Sinod Ecumenic (sfântul Ioan Damaschin moare pe la anul 753), dar aceasta nu înseamnă că spiritul patristic nu a continuat în Biserică. Cei mai mulți teologi și patrologi integrează astfel în Patristică pe sfântul Simeon Noul Teolog (+1022), pe scriitorii bizantini din secolele XIII-XIV care au dezvoltat doctrina isihastă și învățătura despre energiile divine necreate (Sf. Grigorie Palama), și chiar pe sfântul Nicodim Aghioritul (+1809).

Tradiția patristică are caracterul unei sinteze dogmatice la care au contribuit bărbații apostolici, apologeți, martiri, mărturisitori, scriitori bisericești, părinți ai Bisericii.

Criterii pentru valoarea dogmatică a concluziilor și scrierilor patristice

În ce privește valoarea dogmatică a concluziilor și textelor patristice, pot fi reținute câteva criterii pe care Biserica le-a avut în vedere:

a) Tradiția patristică este criteriul unității dogmatice a Bisericii, deoarece ea se află în continuitate neîntreruptă cu învățătura apostolilor, așa cum se exprimă sfântul Atanasie cel Mare: „Există o tradiție, învățătură și credință primară a Bisericii universale, pe care Domnul Iisus Hristos a dat-o, apostolii au predicat-o, părinții au păstrat-o.” (Epistola către Serapion 28 P.G. 26, 593).

b) Cu toate că patristica se află în continuitate directă cu didascalia apostolică, ea constituie o dezvoltare teologică a acesteia, nu numai o simplă transmitere sau interpretare. În procesul acestei dezvoltări, din necesități de ordin pastoral, catehetic și cultural, se păstrează acrivia dogmatică internă, adică consensul explicit cu Sfânta Scriptură și cu Tradiția apostolică.

c) Nu toate textele, datele sau opiniile teologice, luate în mod izolat, reprezintă tradiția patristică, ci mai degrabă spiritul părinților și scriitorilor bisericești, adică mesajul, principiile și concluziile lor luate ca un întreg. Iustin Filozoful și Irineu de Lyon sunt adepții milenarismului, iar Clement al Alexandriei susține că materia este veșnică etc.; cu toate acestea ei rămân, pentru contribuțiile lor ortodoxe, în consensul patristic.

d) Tradiția părinților Bisericii este un patrimoniu comun al Bisericii universale, mai ales că în primele secole părinții au circulat în toate sensurile: Iustin este din Orient, dar a învățat la Roma; Atanasie este exilat la Roma, iar Ilarie de Poitiers în Răsărit. Vasile de Cezareea, Ioan Hrisostom și Grigorie Teologul sunt numiți didascali ecumenici — dascăli ai lumii. Tradiția patristică rămâne baza ecumenică pe care se pot întâlni și înțelege Bisericile răsăritene și apusene.

Periodizări

Profesorii de teologie - istorici, dogmatiști, patrologi - au creat diferite periodizări ale patristicii, în funcție de evenimentele istoriei Bisericii și de evoluția gândirii dogmatice.

Începutul epocii patristice

Ca început al epocii patristice este considerat fie sfârșitul epocii Noului Testament (moartea ultimului apostol, Ioan Evanghelistul, către anul 95), fie începutul activității primului părinte apostolic cunoscut, Clement al Romei, adică anul 92 (el a devenit episcop din anul 12 al domniei lui Domițian, adică în anul 92), deși prima sa scriere cunoscută, scrisoarea către Corinteni, datează din 95 sau 96 d.Hr.

Bibliografie

• Pr. Prof. I. Coman, Patrologie, Editura Institutului Biblic, București, 1956;
• Teodor Bodogae, „Cultura teologică în Răsărit”, în: Istoria bisericească universală, vol. I, ed. a Il-a, Editura Institutului Biblic, București, 1975, p. 376—389;
• B. Altaner, Précis de Patrologie, Ed. Salvator, Mulhouse, 1961;
• J. Quasten, Initiation aux Pères de l'Eglise, Le Cerf, Paris, 3 vol. 1957—1962;
• A. Hamman, Dictionnaire des Pères de l'Eglise, Desclee de Brouwer, 1977;
• A. M. Malingrey, La littérature grecque chretienne (coll. Que sais-je?), Paris, 1968;
• H.-G. Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, Munich, 1959;
• J. Pelikan, The Christian Tradition. I The Emergence of the Catholic Tradition (100—600), Chicago, 1971;
• I. Coman, Momente și aspecte ale hristologiei precalcedoniene și calcedoniene, „Ortodoxia”, XVII (1965), nr. 1, p. 44—82;
• D. Stăniloae, Hristologie și iconologie In disputa din sec. VIII—IX, în „Ortodoxia”, XXXI (1979). nr. 1—4, p. 15—53;
• Ene Braniște, Contribuții la istoria literaturii teologice bizantine, în „Studii Teologice”, XIV (1962), nr. 1—2, ,p. 13—25;
• P. A. Ceremuhin, Caracteristicile teologici bizantine (trad. Baraschiv V. Ion), în „Mitropolia Banatului”, XVI (1966), nr. 4—6, p. 398—409.

Surse

• Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, art. „Patristica”