Ambrozie de la Optina

Sf. Ambrozie de la Optina

Sfântul Ambrozie este socotit vârful Părinţilor duhovniceşti de la Mănăstirea Optina. El a întrupat virtuţile tuturor bătrânilor (părinţilor duhovniceşti) în suişul lor cel mai înalt: smerenie sfântă, curăţia minţii şi a inimii, dragoste îmbelşugată şi jertfa de sine desăvârşită pentru mântuirea aproapelui. Pentru că el atinsese adâncimile smereniei, Domnul l-a binecuvântat cu daruri duhovniceşti prin care să vindece suflete bolnave. El citea inimile oamenilor şi îi era îngăduit să cunoască trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor şi le vorbea în chip nemijlocit cuvântul descoperit al lui Dumnezeu. Darurile lui era atât de mari, încât sute de oameni se adunau zilnic la coliba lui smerită din mijlocul Rusiei. Printre aceştia erau scriitorii Dostoievski, Tolstoi, Leontiev şi Soloviev. Dostoievski a fost atât de impresionat de pelerinajul său la Optina şi la Bătrânul Ambrozie, încât a scris ultimul şi cel mai mare roman al său – Fraţii Karamazov, cu scopul vădit de a reprezenta chipul duhovnicesc al Mănăstirii Optina şi pe Bătrânul Ambrozie.

Prăznuirea lui se face la 11 octombrie (pomenirea Sfinţilor de la Optina), 27 iunie, 10 octombrie.

Viaţa

Părintele Ambrozie, pe numele său de mirean Alexandr Mihailovici Grenkov, s-a născut la 23 noiembrie 1812, într-o familie de credincioşi din regiunea Tambov. După şcoala primară începe să studieze la seminarul din Tambov. În anul 1835, pe când se afla la seminar, Alexandr Mihailovici se îmbolnăveşte foarte grav, aflându-se în faţa morţii, fără putere de împotrivire şi această împrejurare i-a hotărât calea vieţii. Bătrânul Ambrozie mărturiseşte: "Am făgăduit Domnului că dacă mă va face sănătos şi mă va ridica din patul de boală, voi merge la mănăstire negreşit". Se însănătoşeşte în chip miraculos dar hotărârea de a merge la mănăstire îl înfricoşează prin marea îndatorire înaintea lui Dumnezeu şi a omului, pe care se pregătea să o primească, şi îl speria ruptura de partea mai luminoasă a vieţii din lume. A început în sufletul lui o luptă cumplită între hotărârea luată şi şovăielile fără de voie.

La terminarea studiilor s-a întors în satul natal unde a lucrat ca profesor. Dar chemarea Domnului veni în chip minunat; într-o zi plimbându-se prin pădure auzi in mod clar: "Dă slava lui Dumnezeu, ţine-te aproape de Dumnezeu". Acestă chemare Dumnezeiască îl determină să-şi învingă nehotărârea şi cerând sfat duhovnicesc unui pustnic cunoscut pentru învăţăturile sale, Părintele Ilarion, primeşte binecuvântarea şi îndemnul să meargă la Mănăstirea Optina. În 1839 Alexandr a intrat ca frate în Mănăstirea Optina unde a fost primit de stareţul Leonid. A fost tuns în monahism în anul 1842, primind numele Ambrozie, în cinstea Sfântului Ambrozie al Milanului. Trei ani mai târziu, în 1845, a fost hirotonit ieromonah (preot călugăr), însă nu avea să slujească pentru multă vreme la altar, datorită unei boli chinuitoare care îi va şubrezi sănătatea pentru tot restul vieţii. Sub harul rugăciunii neîncetate, perspicacitatea naturală a parintelui Ambrozie se transformă în clarviziune, acest dar deosebit datorită căruia va deveni unul dintre cei mai sporiţi duhovnici ai vremii sale.

Cu inima deschisă, părintele iubea fără limite pe fiecare om care se găsea în prezenţa lui până la a se uita pe sine. Această uitare de sine caracteriza modul de viaţă al Părintelui Ambrozie. El spunea: "Toată viaţa mea am reparat acoperişurile celorlalţi, iar al meu a rămas găurit". Nici un defect omenesc şi nici un păcat nu erau o piedică pentru dragostea părintelui - înainte de a judeca el iubea şi compătimea. Astfel, cei bolnavi cu sufletul se apropiau de el fără frică, cu încredere şi nădejde. Părintele Ambrozie căuta mai întâi să uşureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe calea credinţei. Către anii din urmă ai vieţii sale Părintele spunea adeseori: "La începutul duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt aşa; oamenii au atâtea dureri, atâtea dureri!" Deşi se arăta bun faţă de toţi, Stareţul Ambrozie manifesta mai multă dragoste faţă de persoanele dezagreabile, dificil de suportat, către păcătoşii cei mai înrădăcinaţi în rele şi către cei dispreţuiţi de oameni; niciodată nu s-a descurajat în faţa mulţimii păcatelor oamenilor, niciodată nu a spus: "Nu pot face nimic". Spiritul său de părinte îmbrăţişa întreaga viaţă interioară şi exterioară a celui cu care se întreţinea; de aceea putea să ghideze cu siguranţă voia oamenilor, acordând-o pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi erau descoperite; se poate spune că el participa la sfatul Dumnezeiesc pentru fiecare persoană. Cei care îl cunoşteau bine pe stareţ ştiau din experienţă că ceea ce le spunea părintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fără a-l contazice vreodată. Chiar Părintele Ambrozie spunea adesea: "Nu staţi la discuţii cu mine. Altfel aş putea să vă cedez, pentru că sunt slab, şi atunci va fi întotdeauna în dauna voastră". Ce a atras întotdeauna inima oamenilor către părintele Ambrozie?

Este limpede pentru toţi că marea putere a harului Lui Dumnezeu odihnea peste bătrânul Ambrozie, umplându-i inima de bucurie şi dragoste neobosită, şi mintea de înţelepciune şi vedere duhovnicească. Era creştin înţelept cu adevărat, în stare să lămurească tainele cele mai mari şi dureroase ale vieţii, să povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul celor 30 de ani de bătrâneţe duhovnicească, Bătrânul a fost ca o "mamă" prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Sute de oameni, de cele mai felurite profesiuni şi ranguri veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniştit ori nemângâiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui părinte cu experienţă, blând şi înţelept. Sufletul său era de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele Ambrozie a îmbinat în lăuntrul său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blândeţea, asprimea cu un simţ al umorului, neîmprăştierea duhului cu vorbirea cu oamenii, mărinimia, simplitatea, cunoştinţe teoretice nemăsurate şi experienţa de viaţă - o viaţă în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Bătrânul Ambrozie era înţelept, dar înţelepciunea sa nu era simplă învăţătură după carte sau erudiţie teologică, ci era o mare experienţă a minţii şi a inimii, sensibilitate faţă de cea mai adâncă suferinţă creştină şi putinţa de a folosi această experienţă şi de a o împărtăşi oamenilor potrivit împrejurărilor specifice. Înţelepciunea Părintelui Ambrozie era atât de mare, bunătatea inimii şi căldura simţămintelor erau atât de mari, era în stare să înţelelagă atât de bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile sale sufleteşti, că nu numai oamenii cei simpli care se adunau întotdeauna în jurul mănăstirilor şi al bătrânilor, ci chiar şi cei ştiutori de carte - care erau adesea prea slabi în credinţă, laşi, cârtitori, iubitori de sine, nerăbdători, istoviţi de îndoieli şi uneori chiar duşmănoşi fată de biserică şi de toate lucrurile bisericii, toţi aceştia îl cercetau, îl preţuiau şi erau atraşi de el, ca să se poată încălzi la inima lui cea blândă, iubitoare şi ca să primească de la el înţelepciunea creştină. Iar ei se încălzeau şi învăţau cu adevărat. La 10 octombrie 1891 viaţa pământească a Părintelui Ambrozie a luat sfârşit. Sufletul lui sfânt a plecat într-o altă lume pentru a sta înaintea tronului Dumnezeului Preaînalt, în strălucirea dragostei aceleia, cu care era atât de îndestulat pe pământ. În iunie 1988, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse a anunţat înscrierea în rândul sfinţilor a Părintelui Ambrozie, hotărându-se prăznuirea sa cu cântări de laude la 10 octombrie, ziua adormirii sale.

Cugetări duhovniceşti

Sf. Ambrozie de la Optina

:"A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii respectuos. Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări - iubirea de sine."

"Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre."

"Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gânduri."

"Cuvântul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poţi să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunţe numai cuvintele gândite şi chibzuite.“ „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii (Matei 10, 16). şarpele când trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul care doreşte să-şi scoată şubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei."

"Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?“ Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu“. Îndepărtează-ţi fiecare gând de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu sârguinţă Lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul Lui Dumnezeu, noi nu putem face nimic bun, după cum Domnul Însuşi ne spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“. Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat şi cu strămoşii Adam şi Eva în rai."

Imnografie

Tropar

Ca la un izvor purtător de vindecare venim la tine, Ambrozie, Părintele nostru. Căci pe calea mântuirii ne călăuzeşti, prin rugăciunile tale de necazuri şi suferinţe ne aperi, în suferinţe trupeşti şi sufleteşti ne mângâi, şi îndeosebi smerenia, răbdarea şi dragostea ne înveţi. Roagă-te Iubitorului de oameni Hristos şi Mijlocitoarei noastre neadormite să mântuiască sufletele noastre.

Condac

Poruncile începătorului preoţiei împlinindu-le, ai moştenit harul stareţiei, durându-te inima pentru toţi care cu credinţa veneau la tine. Pentru aceasta şi noi, fiii tăi duhovniceşti, cu dragoste iţi strigăm ţie: Părinte Sfinte Ambrozie, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Acatist

Acatistul Cuviosului Ambrozie de la Optina

Sursă

• Cuviosul Ambrozie de la Optina LOGOS: Portalul Tineretului Ortodox din Republica Moldova

Legături externe

• Icoane ale Cuviosului Ambrozie de la Optina (OCA)