Mihai Viteazul

Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului. Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.

Mihai Viteazul,
frescă de la Mănăstirea Căluiul

Mihai Viteazul (n. 1558 - d. 1601) a fost Domn al Țării Românești între anii 1593-1601, al Transilvaniei (1599-1600) și al Moldovei (1600), realizând prima unire de facto a celor trei țări medievale de pe teritoriul României contemporane. În timpul domniei sale a inițiat o serie de măsuri organizatorice care au influențat profund viața religioasă a românilor. Ca mulți dintre înaintașii săi și Mihai Viteazul a fost un important ctitor de sfinte lăcașuri.

Viața

Origini

Mihai Viteazul era un fiu natural (nelegitim) al lui Pătrașcu cel Bun, domn al Țării Românești între 1554-1557. Mama sa, Teodora (sau Tudora), era sora lui Iane Cantacuzino Epirotul, înalt dregător (capuchehaie) la Constantinopol și apoi Ban al Craiovei, din familia Cantacuzinilor. După moartea năpraznică a lui Mihai (1601), Teodora s-a călugărit, luând numele monahal Theofana și a murit în anul 1605 (sau 1606), fiind înmormântată la Mănăstirea Cozia.

Boier posedând întinse moșii din Oltenia, Mihai a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc (din 1588, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul) și ban al Craiovei, în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În 1584 s-a căsătorit cu Stanca, văduva lui Dumitru postelnicul din Vâlcănești, nepoată a lui Dobromir, mare ban al Olteniei. Stanca avea doi fraţi: Dragomir, fost mare postelnic, și Ioan Monahul.

Domnia

În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani (400.000 de florini conform lui Xenopol) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești, înscăunarea sa având loc la București pe 11 octombrie, în același an.

În anul următor, 1594, Mihai a aderat la „Liga Sfântă”, o alianță militară creștină constituită la inițiativa papei Clement al VIII-lea și îndreptată împotriva expansiunii Imperiului Otoman în Europa. Din ligă făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania și ducatele italiene Ferrara, Mantova și Toscana. Ulterior a aderat la această alianță și principatul Transilvaniei, precum și Moldova (la 16 septembrie 1594). Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a dus la izbucnirea unei revolte antiotomane (13 noiembrie 1594), în cursul căreia a fost masacrată întreaga garnizoană otomană staționată pe atunci în București și creditorii veniți din Istanbul pentru a-și recupera sumele pe care Mihai le împrumutase de la aceștia pentru a obține tronul. Imediat după aceasta, el pornește o serie de atacuri împotriva Imperiului Otoman, atacând raielele (cetățile turcești) de pe ambele maluri ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra, Rusciuk). Obține apoi trei victorii asupra tătarilor, care invadaseră Țara Românească la solicitarea Înaltei Porți, la Putineiu, Stănești și Șerpătești, în ianuarie 1595.

În primăvara anului 1595, Mihai a trimis la Alba Iulia o delegație de boieri pentru a reglementa relațiile cu Principatul Transilvaniei. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de Mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă, a negociat aderarea la această „Liga Sfântă” și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, prin care Mihai devenea vasal al acestuia. Astfel, marii boieri care făceau parte din delegație și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului, sporind-o în schimb pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat acest tratat, deoarece Transilvania era singurul stat vecin care îi putea asigura spatele în lupta sa împotriva turcilor.

Înfrângerile din iarna 1594-1595 l-au determinat pe sultanul Mehmed al III-lea să trimită în vara anului 1595 o nouă oaste peste Dunăre, pentru pedepsirea lui Mihai. O mare armată turcă, sub comanda lui Ferhat Pașa, a pornit spre Dunăre. Odată ajunsă pe malul drept al Dunării, la Rusciuk, comanda întregii oștiri a fost preluată de marele-vizir Sinan Pașa. Mărimea armatei otomane diferă de la o sursă la alta; astfel Nicolae Bălcescu, citând surse contemporane, spune că: „Într-adevăr, armata lui [Sinan] era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri”. Fără să mai aștepte întăririle promise de Sigismund Báthory, Mihai a luat decizia de a opri înaintarea otomană spre București, atacând oastea lui Sinan Pașa, net superioară numeric, în vestita bătălie de la Călugăreni. Mihai se baza doar pe oastea țării (circa 10.000 de oameni) și pe cei 6.000 de secui înarmați cu archebuze, conduși de Albert Király, având în total maximum circa 16.000 de ostași. Bătălia de la Călugăreni (13 august 1595), o importantă victorie tactică a românilor, a scos în evidență remarcabilele calități militare ale lui Mihai, prin folosirea judicioasă a posibilităților oferite de terenul împădurit și mlăștinos de pe valea râului Neajlov și punerea în practică pe câmpul de luptă a unor manevre rapide de concentrare a forțelor proprii acolo unde era mai necesar. Pe plan strategic însă, bătălia de la Călugăreni nu a reușit decât să întârzie înaintarea otomană, turcii, în frunte cu Sinan Pașa, ocupând Bucureștii (unde s-au instalat în Mănăstirea Radu Vodă) și Târgoviștea. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul militar promis de Sigismund Báthory. Primind acest sprijin, Mihai Viteazul a preluat comanda unei armate puternice cu care i-a alungat pe turci din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi din București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor peste Dunăre, în bătălia de la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Luptele împotriva otomanilor au continuat și în iarna anului 1596, când Mihai a făcut mai multe incursiuni la sud de Dunăre, distrugând cetățile turcești de la Vidin, Plevna, Nicopole și Babadag.

Au urmat câțiva ani de pace, datorită pe de o parte impasului în care intrase Liga Sfântă după înfrângerea gravă suferită în Bătălia de la Keresztes (1596) și pe de altă parte reușitei diplomatice a lui Mihai Viteazul în negocierile cu Înalta Poartă (prin care, în schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, i se recunoștea domnia pe întreaga durată a vieții sale). Mai mult, la 9 iunie 1598 Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu trimișii împăratului Rudolf al II-lea, tratat prin care Imperiul Habsburgic se obliga să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și îi recunoștea caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului. Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică) Mihai a căutat să compenseze prevederile tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory. În acești ani de pace Mihai Viteazul s-a preocupat de refacerea țării, pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și jafurile la care s-au dedat turcii în campania din 1595, aducând Țara Românească într-o stare critică din punct de vedere economic. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe care a considerat-o vitală pentru stoparea depopulării țării: „legământul lui Mihai Vodă”, prin care rumânii (țăranii fără pământ) erau obligați să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment, soluție mult criticată mai târziu (în secolele XIX și XX). Țara s-a refăcut treptat. Din acea perioadă datează și ctitoriile cele mai importante ale lui Mihai Viteazul.

Mihai Viteazul
(portret de Egidius Sadeler, Praga, 1601)

Anii de pace nu au durat însă prea mult. În vara anului 1599, Mihai, simțindu-și țara amenințată din toate părțile (în Moldova urcase pe tron Ieremia Movilă, devotat polonezilor, aliați pe atunci cu Imperiul Otoman, iar în Transilvania Sigismund renunțase la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, de asemenea înclinat către politica polonă) a trimis soli la împăratul Rudolf al II-lea pentru a-i solicita încuviințarea punerii în practică a planului său de îndepărtare de la domnie a principelui Transilvaniei și a domnului Moldovei și de a reactiva astfel flancul sudic al Ligii Sfinte. Primind încuviințarea cerută, în toamna aceluiași an Mihai Viteazul intră în Transilvania cu armata sa compusă din români, dar și din mercenari secui, sârbi etc. și obține o victorie decisivă în Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599), lângă Sibiu, asupra lui Andrei Báthory. La 1 noiembrie 1599 își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia, capitala de atunci a Transilvaniei. Deși Dieta Transilvaniei l-a recunoscut doar ca guvernator imperial (în actele redactate în limba latină fiind numit Transylvaniae locum tenens), Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei timp de unsprezece luni. În actele emise de el, în limba slavonă, el se intitulează „Domn al Țării Românești și al Ardealului”.

În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul marelui hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute către Sigismund Bathory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă. Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul plecă din Alba Iulia îndreptându-se spre hotarul Moldovei. La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin mai multe puncte: pe la Focșani (cu fiul său, Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz - valea Trotușului (coloana centrală, care se îndreaptă spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul), prin pasul Rodna-Cucureasa, urmând drumul spre Suceava, și, posibil, pe valea Ceremușului spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu forțele moldo-polone care se retrăgeau spre nord. În scurt timp, cetățile importante ale Moldovei (Suceava, Cetatea Neamț și Hotinul) își deschid porțile în fața oștilor lui Mihai. Acesta intră în Iași, unde, la 1 iunie 1600, este înscăunat ca Domn al Moldovei iar boierii moldoveni îi jură credință. Titulatura folosită de Mihai Viteazul (într-un document emis de el la 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

Marile puteri ale vremii nu vedeau însă cu ochi buni unirea celor trei țări române sub conducerea lui Mihai. Habsburgii se temeau de o ieșire a Transilvaniei din sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la suzeranitatea asupra Țării Românești. În plus, nobilimea maghiară din Transilvania nu accepta, mai mult sau mai puțin fățiș, domnia „valahului” în Ardeal și măsurile impuse de acesta. În vara anului 1600 izbucnește o puternică a nobililor maghiari transilvăneni. Mihai îi înfruntă în bătălia decisivă de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600), dar generalul Basta, comandantul trupelor imperiale staționate în nordul Ardealului, în loc să îl sprijine pe Mihai, aliat al Sfântului Imperiu, se alătură rebelilor maghiari, și astfel Mihai este învins. Mihai se retrage în Țara Românească. Între timp, Moldova reintrase în stăpânirea lui Ieremia Movilă, readus pe tron de o puternică armată poloneză condusă de marele hatman Jan Zamoyski. Mai mult, polonezii și moldovenii pătrund în toamna anului 1600 în Țara Românească cu scopul de a-l înscăuna aici pe Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă. După mai multe lupte, în care este învins de armata polonă, net superioară ca efective, Mihai este nevoit să ia calea pribegiei, îndreaptându-se spre Praga pentru solicita ajutor de la aliatul său, împăratul Rudolf al II-lea. După o călătorie lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai multe ori, mai ales în Transilvania), Mihai a ajuns la Viena pe 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga. Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie. El cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Báthory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român. Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește o campanie de recucerire a țărilor românești. La 3 august 1601, el reușește la Guruslău o victorie decisivă asupra oastei nobilimii maghiare transilvănene, îndepărtându-l definitiv pe Sigismund Báthory din Ardeal.

Sfârșitul

Monumentul funerar al lui Mihai Viteazul de la Mănăstirea Dealu

După victoria de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul îl îndepărtează pe Sigismund Báthory din Transilvania, urmând a recupera și Țara Românească din mâinile lui Simion Movilă, cel pus de polonezi pe tronul Munteniei. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri a celor trei țări române, perspectivă ce nu convenea habsburgilor, dar mai ales generalului Giorgio Basta, care dorea cu ardoare să rămână singurul stăpân al Transilvaniei, în calitate de guvernator imperial. S-a pune la cale înlăturarea fizică a voievodului român și, la data de 9 august (19 august pe stil nou) 1601, Mihai Viteazul este ucis mișelește de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta.

Unul dintre căpitanii voievodului, Turturea paharnicul, a reușit să ia capul retezat al lui Mihai și să-l aducă în Țara Românească, unde a fost înmormântat de marele clucer Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, în 1603. Pe lespedea de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aice zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, marele voevod, ce-au fost domn Țării Rumânești și Ardealului și Moldovei; cinstitul trup zace în câmpia Turdei, și când l-au ucis neamți, ani au fost 7109 (1601), în luna august 8 zile. Această piatră o-u pus jupan Radu Buzescu i jupâneasa Preda”.

Mihai Viteazul și creștinismul ortodox

Acțiunea lui Mihai Viteazul din 1595 de a ridica armele împotriva Imperiului Otoman nu trebuie privită doar ca o opțiune politică (destul de riscantă de altfel), ci și ca o reflectare a conștiinței sale de creștin. Aliindu-se cu puterile creștine care se împotriveau expansiunii musulmane în Europa, el continua politica pro-creștină și anti-otomană dusă de înaintașii săi, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Radu de la Afumați. Faptele sale de arme și victoriile repurtate împotriva turcilor au fost poate un exemplu și pentru unii dintre următorii Domni ai Țării Românești care au încheiat alianțe anti-otomane cu Imperiul Habsburgic, fățiș (ca Radu Șerban) sau în secret (ca Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu).

Mihai Viteazul

Dar domnia lui Mihai Viteazul este importantă pentru creștinismul ortodox și prin măsurile pe care le-a luat privind organizarea Bisericii Ortodoxe în țările române. El a început o politică religioasă stabilă, care alcătuiește unul din capitolele cele mai interesante ale domniei lui. Această politică religioasă se sprijinea, în primul rând, pe strângerea legăturilor cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol dar și cu alți factori ortodocși din răsăritul Europei. În al doilea rând, ea se baza pe cultivarea vieții mănăstirești pentru ca Biserica din Muntenia să poată avea de acum înainte episcopi vrednici. În al treilea rând, se baza pe întemeierea unei vieți bisericești rânduite, a unei ierarhii canonice în Ardeal. În sfârșit, nu se poate tăgădui că Mihai a dorit să apropie așa de mult țările române, încât să le unească și bisericește, nu numai politicește.

Astfel Mihai, având ca sfetnici de nădejde pe mitropolitul Eftimie și pe episcopii Teofil al Râmnicului și Luca al Buzăului (acesta din urmă, deși grec prin origine și educație, era un bun cunoscător al realităților din Țara Românească), văzând că „au început sfintele mănăstiri niște obiceiuri carele nu sunt de tocmeala sfintei pravili”, a cerut convocarea unui sinod la care s-au hotărât, printre altele măsuri de oprire pentru egumenii „ce încap la egumenie cu mită, fără voia soborului călugărilor”. Același sinod a hotărât că mirenii, de orice treaptă, și nici chiar ierarhii, nu aveau să mai intervină la mănăstiri pentru a pune egumeni, pentru a-i izgoni sau pentru a face schimburi si cumpărări cu averea lăsată de ctitori. Hotărâri asemănătoare s-au luat și la un sinod ținut la Iași, în 1600, după cucerirea Moldovei de către Mihai Viteazul, sinod ale cărui documente s-au păstrat.

Planurile de înnoire și întărire a Bisericii, pe care le făcuse Mihai, se întindeau însă și asupra Ardealului românesc. Principele Transilvaniei, catolicul Sigismund Báthory, care se împotrivea hotărât calvinismului ce se răspândise foarte mult în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în Ardeal, nu avea nimic (în principiu) împotriva ortodoxiei românești în sine. Prin tratatul încheiat la 20 mai 1595 cu trimișii lui Mihai (printre care se numărau mitropolitul Eftimie și episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului), el se învoia la supunerea tuturor „bisericilor românești” de sub stăpânirea sa către Mitropolia din Târgoviște. Textul tratatului spune: „Toate bisericile românești [din Transilvania] vor fi supt judecata și despusul Mitropolitului din Târgoviște, după dreptul bisericesc și orânduiala țării aceleia, și preoții își vor putea strânge veniturile lor îndătinate și obișnuite”. Tot atunci, i se permise lui Mihai să refacă biserica românească din preajma cetății Alba Iulia. Ea fu clădită „pe deal lângă cetate”, cum scria Demetrius Naprágy, episcopul romano-catolic de Alba Iulia, iar Petru Movilă, mitropolitul Kievului, mărturisește, peste vreo douăzeci de ani, că zidirea se făcu „nu în cetate, ca nu cumva cu schimbarea vremilor să o risipească, ci la margenea orașului, lângă zidul cetății, într-un loc frumos”. Iar în Cronica Țării Românești, scrisă de Logofătul Teodosie, se spune că Mihai „a mutat episcopia de Bălgrad (căci mai înainte trăiau în alt loc episcopii), unde până astăzi este cu ajutorul lui Dumnezeu, și a așezat acolo pe cel întâiu episcop de Bălgrad, Ioan, bărbat smerit, binefăcător și sfânt, care, trăind în acel loc cu sfințenie, s-a învrednicit a primi și darul facerii de minuni”.

După patru ani, atunci când Mihai își făcu intrarea triumfală în Alba Iulia (1 noiembrie 1599) în urma victoriei asupra lui Andrei Báthory, voievodul biruitor dădu lui Ioan de Prislop cârja nouă de „Vlădică” al Ardealului. Astfel a luat ființă, prin cheltuiala, sârguința și ideea rodnică a lui Mihai Viteazul, „Arhiepiscopia și Mitropolia Bălgradului, Vadului, Silvașului (Prislopului), Făgărașului, Maramurășului și Țării Ungurești”, cu reședința în chiar Scaunul de stăpânire al țării.

Tot din timpul domniei lui Mihai Viteazul datează cel dintâi act oficial de închinare a unei mănăstiri românești către Muntele Athos: actul din 28 august 1599 prin care Mihai închina Mănăstirii Simonopetra: „biserica din București înoită și înzestrată de dânsul cu chilii în preajma Curții sale, biserica al cării nume, Mihai Vodă, îl amintește încă”.

Ctitor de sfinte lăcașuri

Ca mulți dintre dintre domnii Țării Românești și Mihai Viteazul a fost un important ctitor de sfinte lăcașuri.

Cea mai vestită ctitorie a sa este mănăstirea cu hramul Sfântul Nicolae din București, cunoscută azi sub numele de Mănăstirea Mihai Vodă. Construcția a fost ridicată pe locul unui vechi lăcaş de cult, o bisericuță din lemn existentă încă din secolul al XV-lea, construită probabil de către voievodul Vlad al II-lea (tatăl lui Vlad Țepeș). Între anii 1558-1559 aflându-se în ruină, această bisericuță a fost refăcută de jupâneasa Caplea din Stănești, urmașă a boierului Mogoș și mătușă a boierilor Buzești (Preda, Radu și Stroe). Cea mai veche menționare documentară a Mănăstirii Mihai Vodă se găsește în grammata patriarhală din 1591 întocmită de egumenul Evghenie de la Mănăstirea Simonopetra din Muntele Athos. Conform acestui document, Evghenie i-a cerut lui Mihai Viteazul (pe atunci Mare Ban al Craiovei) să clădească o nouă mănăstire, pe locul bisericii jupânesei Caplea, care se deteriorase grav. Banul Mihai a refăcut complet biserica mănăstirii, ulterior adăugându-i turnul clopotniță, mai multe case domnești, casă pentru stareți, trapeză, o bucătărie (cuhnie) și pivnițe. O pisanie de pe frontispiciul bisericii spunea: „La anul 1594 s-a zidit această biserică, iar ușa în anul 1711, pe timpul egumenului Iosif din Milos” - se poate deduce de aici că înălțarea edificiului s-a finalizat în anul 1594, când a fost și târnosit. Mihai, care între timp devenise Domn al Țării Românești (1593), a înzestrat mănăstirea cu mai multe moșii (13 sate dăruite de Mihai însuși, dar și un sat ca dar din partea soției sale, doamna Stanca), cumpărate cu suma de 472.000 aspri. Podul peste râul Dâmbovița, care făcea legătura cu mănăstirea a fost construit tot în această perioadă, sub îndrumarea lui Mihai.

O altă ctitorie a lui Mihai a fost Mănăstirea Clocociov de lângă Slatina, ridicată în anul 1594.

În Transilvania a ridicat un lăcaș de cult la Alba Iulia (terminat în anul 1597), o biserică la Ocna Sibiului, una la Lușărdea și una la marginea cetății Făgăraș. A reparat biserica din Șcheii Brașovului și Mănăstirea Râmeț.

Mihai Viteazul în conștiința românilor

Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată de Mihai Viteazul în 1599-1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor ca un simbol al unității naționale.

Începând din secolul al XIX-lea, odată cu mișcarea de renaștere națională, Mihai Viteazul a început să fie perceput ca prim unificator al românilor de pe teritoriul actualei Românii moderne. Domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848), un admirator al marelui voievod, a readus în atenția contemporanilor săi faptele de arme ale lui Mihai Viteazul și a venit de mai multe ori la Mănăstirea Dealu să se reculeagă în fața raclei ce adăpostea capul eroului. Tot în timpul domniei lui, Nicolae Bălcescu publică Românii supt Mihai Voievod Viteazul, lucrarea sa istorică cea mai de seamă, care va impune definitiv în istoriografia română figura lui Mihai Viteazul ca erou al luptei pentru independență și unitate a românilor.

Ulterior, marii istorici clasici români, ca Alexandru D. Xenopol și Nicolae Iorga, deși au demitizat unele aspecte din viața și activitatea politică a voievodului, au subliniat marea importanță a faptelor acestuia ca ferment al ideii de demnitate și unitate națională românească.

În cuvântul rostit cu prilejul Liturghiei și a resfințirii Mănăstirii Dealu, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a comemorat personalitatea voievodului Mihai Viteazul, pe care l-a descris drept un „domnitor român profund credincios, un apărător al crucii și al Bisericii strămoșești”. Principalii sfătuitori ai domnitorului muntean au fost clerici ai Bisericii Ortodoxe, a afirmat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, evidențiind astfel apropierea sa față de Biserica strămoșească. „Ca fiu al Bisericii Ortodoxe, Mihai Viteazul și-a ales sfătuitori înțelepți, mulți dintre ei ierarhi cărturari ortodocși ori călugări duhovnicești precum era Mitropolitul Eftimie al III-ea al Țării Românești, om de încredere al domnitorului, sau Mitropolitul Luca de Cipru care, pe când era Episcop de Buzău, a fost trimis în misiuni diplomatice, sau duhovnicul său, starețul Serghie al Mănăstirii Tismana”.

Cinstirea memoriei

În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”.

Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului.

Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri militare la cel mai înalt nivel.

În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un impunător obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.

Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de arme în timp de război.

Mihai Viteazul și Bizanțul

„Mișcarea de deșteptare politică a ortodocșilor din Balcani și de la Constantinopol a avut în Mihai pe eroul ei.”

(P. P. Panaitescu)

Introducere

Când tronul Țării Românești a fost luat în stăpânire de Mihai Viteazul, fiul grecoaicei Teodora și nepotul puternicului vistiernic și ban Iani, clientul lui Andronic Cantacuzino, căruia-i datora numirea, și prietenul arhiepiscopului Dionisie de Târnovo, el întrunea toate curentele bizantine de până atunci:

• cel care venea pe calea Bisericii;
• cel ce fusese creat de mediul constantinopolitan, cel pe care-l reprezentau marile familii;
• cel stârnit de îndemnurile Apusului.

În aceasta constă și interesul personalității lui neobișnuite și al faptelor sale strălucitoare.

Mihai strânge în jurul său pe episcopii greci ai răscoalei; i se trimit, prin Dionisie Rali, scrisorile „creștinilor din Tesalia, din Epir, din Macedonia și din toată Grecia”, și, ridicat în slavă de un Gheorghe Palamede și un Stavrinos, el primea, la 1594, din partea unui cărturar contemporan, un mic poem despre „triumful lui Mihai, fiul lui Pătrașcu, voievodul Ungrovlahiei împotriva Ismaeliților”, titlu care, de teama turcilor, s-a păstrat în criptogramă.

Meletie Pigas

Pe de altă parte, scrisorile lui Meletie Pigas, dintre care una se adresează marelui vameș al Moldovei, Constantin Corniact, care va deveni unul dintre cei mai bogați târgoveți din Liov, scrisorile acestui prieten al domnului Moldovei Ieremia, rămas credincios turcilor, îndeamnă pe domnul acesta foarte ortodox, care ia partea răsăritenilor prigoniți în Polonia, unde Nichifor dascălul era deținut în vremea aceea, să încheie pace cu sultanul care „îl iubește”, asigurându-l că pregătirile turcești nu privesc decât Ardealul lui Sigismund Báthory, că cutare pașă dunărean, socotit incomod, a fost destituit, că tătarii au fost ținuți în loc, că Hasan-pașa, noul mare vizir, care înlesnește venirea lui Pigas la Constantinopol este un om cumsecade, adăugând că sultanul dorește numai să i se înapoieze fortărețele de la Dunăre cucerite de Mihai și că Poarta s-ar mulțumi cu tributul pe care ar vrea să i-l ofere. Mihai însuși intervenea pentru ca prietenul său Dionisie Rali, destituit pe nedrept, să fie din nou înscăunat.

„Cruciatul” Mihai

Din domeniul milosteniilor, relațiile bizantine cu domnii români treceau deci în domeniul cruciadei, nu pentru triumful unei personalități, pentru prestigiul unei singure țări, ci, așa cum înțelegeau cei care conduceau lupta începută la 1594, alături de cea a împăratului Rudolf, susținut de papă, pentru refacerea imperiului.

O dublă atitudine greco-bizantină apare astfel în momentul în care se înverșunau asupra turcilor de la Dunăre aprigele lovituri de spadă ale cruciatului Mihai. Principalul său inspirator a fost, după cum am văzut, Dionisie Rali, dintr-o familie înrudită cu Cantacuzinii, care îl îndeamnă să vină să se stabilească la Sofia: Grecia și Macedonia ar fi gata să se răscoale pentru el. Carlo Magno, agent al împăratului, scria în raportul lui: „El vrea să meargă la Adrianopol, și acolo să deie de păscut cailor săi.”

Încă înainte de 1598, având de pe atunci relații cu acel voievod al Ardealului, Sigismund Báthory, care-și juca și el rolul de cruciat, și care, atacând Timișoara, se vedea deja rege al sârbilor, Rali se adresează lui Mihai pentru a-i aduce la cunoștință că toată creștinătatea stă cu ochii țintă la Măria Sa. La data aceea, el declară că, învoindu-se cu ecumenicul, a început să adune oaste și provizii. Toți episcopii, de origine grecească, și bulgari, se află în jurul acestui cleric care pândea la Nicopole, pe Dunăre, desfășurarea evenimentelor și ei depun jurământ lui Mihai și fiului său, ca față de stăpânii și domnii lor legitimi. Ei erau dispuși să trimită un sol și la curtea împăratului, ai cărui comisari, coborându-se în Țara Românească, primeau de la Rali făgăduiala unui contingent de 200.000 de oameni.

Când Mihai luă în stăpânire Ardealul (noiembrie 1599), căpetenia complotului creștin de pe malul Dunării făcu tot ce-i stătea în putință pentru a hotărî pe voievodul învingător să-și părăsească cucerirea, ca să meargă pe calea Bizanțului. Un trimis împărătesc confirmă și el că „singurul său gând este să pornească împotriva Turciei și să-și stabilească reședința la Sofia”. Iar un contemporan occidental, un dominican la curent cu împrejurările din Grecia, scrie, în iunie 1600, următoarele:

Eu am fost întotdeauna de părere că dacă treburile cu această binecunoscută chemare la oaste decurg așa cum din mila lui Dumnezeu tragem nădejde, zisul Mihai Vodă va ajunge în curând să se înstăpânească pe Constantinopol, și grec fiind, și aclamat, și urmat îndeosebi de greci, odinioară stăpâni ai acelei Împărății, va pune să fie proclamat el, și nu altul, împărat al Constantinopolului.

Elogii grecești

În afară de Rali însuși, pe care Mihai îl făcu sfătuitorul său intim, și vicar al Moldovei cucerite în 1600, alți episcopi din Balcani implorau și ei mila eroului român.

De-o parte, influențat de literatura italiană, folosind forma, cu lungii alexandrini tărăgănați care amintesc de Gerusalemme liberata, Gheorghe Palamede, grecul adăpostit la curtea unui prinț polon bogat și bucuros să aibă lume în preajmă, tratează isprăvile cruciatului român ca pe un material eroic oarecare, ca un cărturar pasionat de limbă aleasă ce era.

De cealaltă parte, un om simplu, luptând el însuși în rândurile oștirii în care ceea ce îl interesează nu e drapelul național, ci crucea orientală care îi stă deasupra, un boiernaș din preajma noului domn, un diac al vistieriei muntene, Stavrinos, vede în căpetenia acestei revanșe creștine un emul al lui Alexandru cel Mare; el e entuziasmat de acțiunea personală a „Viteazului”, care continuă seria eroilor populari ai Bizanțului medieval, un Digenis Akritas lipsit însă de scenele de sentimentalitate pe care cel dintâi le luase din Occidentul romanelor cavalerești. Răpit de dușmanii domnului său, e închis în castelul de la Bistrița, în Ardeal. El scrie întru slava mărețului său domn, la lumina stelelor, istoria sa de „vitejii”, de ἀνδραγαθείας, care a fost mult citită, ca o mângâiere și un îndemn la luptă, în tot cursul acestui veac al XVII-lea.

Stavrinos va căuta să atribuie un rol de avangardă, la bătălia de la Călugăreni, celor trei sute de tineri greci care ar fi luat parte; după ce făcuse din Mihai un Alexandru cel Mare, va face din maică-sa, grecoaica Teodora, o nouă Olimpiadă, luptătorii de la 1595 fiind până și ei macedoneni. Eroul muntean e și un rival al lui Ahile. Însă rolul său bizantin de astă dată al unui nou Belizarie nu e nici el uitat: „sârbii și bulgarii erau de partea lui Mihai și așteptau bucuroși să-i iasă înainte, când va trece la dânșii, pentru a-l recunoaște ca domn”. El strigă: „Îmi vărs sângele pentru creștinătate”. În vreme ce, de partea lui, Palamede, care nu e un romantic, se pasionează pentru țelurile românești, urmărite de Mihai: „toată puterea Țării Românești ține de Ardeal, căci aceiași munți stau de-o parte și de alta”. Un poet anonim va cânta și el pe acest principe al Ungrovlahiei, duce și mare stăpânitor al Ardealului, a cărui glorie va fi nemuritoare.

Bibliografie

• Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925, vol. V
• Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Editura Minerva (Colecția „Biblioteca pentru toți”), București, 1979
• Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești şi a vieţii religioase a Românilor, Tipografia "Neamul Românesc", Vălenii de Munte, 1908
• Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Editura Enciclopedică Română, București, 1972.
• Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Editura ALL, București, 2011. ISBN 973-571-986-9
• Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 2011, ISBN 978-606-8162-16-4
• Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881, Editura Enciclopedică, București, 2001. ISBN 973-45-0387-1

Casetă de succesiune: Mihai Viteazul
Precedat de: Alexandru al III-lea „cel Rău”	Domn al Țării Românești 1593 - 1601	Urmat de: Radu Șerban