Palamon

Sfântul Palamon (+323) a fost un mare ascet egiptean, duhovnic și inițiator în pe calea vieții monastice al sfântului Pahomie cel Mare. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 12 august.

Viața

Înainte de a-l primi pe Sfântul Pahomie ca ucenic, Sfântul Palamon trăia singur, în mare asceză, la o oarecare distanță de satul Seneset din Egipt. Postul său era neîncetat: vara mânca doar o dată pe zi, iar iarna o dată la trei zile, și chiar și atunci nu consuma decât pâine și sare, fără a folosi vreodată ulei, vin sau mâncăruri gătite. Privegherea lui din toată noaptea consta în cincizeci de grupuri de psalmi, fiecare încheiat cu o rugăciune, iar în timpul zilei, ajungea la șaizeci de grupuri, fără a socoti amintirea neîncetată a lui Dumnezeu, pe care o păstra în mintea și în inima sa, și invocarea frecventă a Sfântului Său Nume, conform recomandării Apostolului Pavel (1 Tes 5, 17). Pentru a-și asigura cele necesare traiului și mai ales pentru a-i ajuta pe cei săraci, împletea obiecte din ață, păr sau fibre de palmier și lucra chiar și noaptea, recitând Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a lupta împotriva somnului. Iar dacă, în ciuda muncii manuale, somnul îl copleșea, se ridica și muta nisip în coșuri, dintr-un loc al deșertului în altul. Toate eforturile sale ascetice aveau ca scop favorizarea rugăciunii continue și a trezviei minții asupra tuturor mișcărilor sufletului său, pe care le păstra cu mare grijă în pace.

Atras de acest mod de viață asemănător cu cel al îngerilor, Sfântul Pahomie, care de trei ani încerca să ducă o viață ascetică în sat, dar era deranjat de frecventarea lumii seculare, a venit să-i ceară să trăiască sub îndrumarea sa. Bătrânul s-a arătat la început neospitalier și l-a avertizat că alții înaintea lui au dorit să ducă același fel de viață, dar neputând suporta asceza, s-au întors înapoi cu rușine. Cum Pahomie insista, i-a arătat care era regula sa de viață: posturile, privegherile de toată noaptea, lucrul mâinilor (sau rucodelia) și rugăciunea neîncetată, și i-a propus tânărului să petreacă câteva zile într-o chilie separată pentru a se testa pe sine. Dar Pahomie i-a răspuns că deja analizase toate acestea înainte de a veni la el și că era hotărât să-l imite în toate aspectele vieții sale. Atunci Palamon i-a deschis ușa și l-a îmbrățișat cu dragoste. După ce l-a supus pe ucenicul său unor încercări aspre timp de trei luni, l-a îmbrăcat în haina monahală pe care o pusese anterior pe altar.

De atunci, Palamon și Pahomie au trăit împreună ca un singur om. Într-o zi de Paște, Pahomie a turnat puțin ulei pe sarea zdrobită, care era hrana lor obișnuită. Palamon, lovindu-se pe față, a început să plângă și a spus: „Domnul meu este răstignit, iar eu mănânc ulei!”. Și abia a acceptat în acea zi să ia, cu lacrimi, hrana sa obișnuită.

Timp de patru ani, Sfântul Pahomie a împărtășit astfel luptele părintelui său duhovnicesc și s-a dedicat exercițiilor ascetice de o asprime tot mai mare. Alți asceți, răspândiți în munții din jur, aveau de asemenea o mare admirație pentru Sfântul Palamon și îl considerau drept duhovnicul și părintele lor; iar când veneau să-l viziteze, Bătrânul îi învăța despre știința sufletului și despre ispitele care îi încearcă pe slujitorii lui Dumnezeu în deșert.

După ce a petrecut mulți ani purtându-și crucea astfel, conform recomandării Domnului (cf. Mt 10, 38), pe urmele căruia mergea cu o inimă smerită și fără distragere, Sfântul Palamon a ajuns în cele din urmă să se îmbolnăvească, ca urmare a marilor sale austerități. La sfatul ucenicilor săi și al unui medic, a mâncat câteva zile o hrană potrivită stării sale. Dar, văzând curând că boala persistă, a refuzat alimentele care i se ofereau, declarând: „Mucenicilor lui Hristos li se tăiau mădularele, erau decapitați, erau arși de vii, și totuși perseverau până la moarte pentru credința lor în Dumnezeu. Iar eu, în această mică suferință, dau dovadă de lașitate și voi ceda? Nu am câștigat nimic mâncând această hrană. Revin așadar la asceza care conține toată mângâierea, și astfel voi fi vindecat, căci nu o practic după duhul oamenilor, ci după Dumnezeu.” A reluat deci cu tărie exercițiile sale de pietate, până când Domnul i-a acordat vindecarea.

La scurt timp după aceea, Sfântul Pahomie a fost condus de Dumnezeu până la satul părăsit Tabennesis, de pe malul râului, și acolo a auzit o voce care îi recomanda să se stabilească în acel loc pentru a primi numeroși călugări. Fără întârziere, el a mers să-și raporteze viziunea Sfântului Palamon. Bătrânul s-a supus voinței lui Dumnezeu, nu fără a vărsa lacrimi abundente, și i-a propus ucenicului său să mai trăiască împreună un timp, ducând o viață anahoretică puțin mai la sud, în două chilii mici, aproape una de cealaltă, până în momentul în care Domnul avea să-i ia sufletul. Astfel, au petrecut un timp vizitându-se reciproc, Bătrânul sfătuindu-l pe Pahomie despre conducerea sufletelor.

Când Palamon s-a îmbolnăvit din nou, Pahomie a venit în grabă pentru a-l sluji, până în ziua trecerii sale la cele veșnice (în jurul anului 323). Toți pustnicii, ucenici ai sfântului Bătrân, s-au adunat atunci, au petrecut noaptea citind și psalmodiind, apoi, după ce au săvârșit Sfânta Liturghie la răsăritul soarelui, i-au îngropat trupul în munte, la o mică distanță de chilia sa. Și toți s-au întors la locurile lor de nevoință, cu inima întristată, spunând: „Am devenit orfani”.

Surse

• Sinaxarul Păr. Macarie dela Simonos Petras
• Everghetinosul, volumele 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009