Arhitectura bisericească românească

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

Arhitectura bisericească românească dezvoltă stilul arhitectonic ortodox, îmbinând atât elemente arhitecturale occidentale, cât și mai ales înfluențele artei populare locale într-un spirit autohton pentru a exprima geniul artistic românesc.

Secolele XI-XIII

Fundațiile bisericilor de la Dinogetia-Garvăn și de la Niculițel sunt semificative pentru începuturile arhitecturii românești în piatră la noi (secolele XI—XII). Prima cuprindea o singură încăpere, de plan pătrat, cu o absidă spre răsărit, iar turla probabil se sprijinea pe patru arce semicilindrice. Era zidită în manieră bizantină, cu straturi de piatră brută, alternând cu fâșii de cărămidă aparentă. Urme de zugrăveală în tempera, rămase pe unele fragmente de tencuială, duc la presupunerea că lăcașul a avut o decorație interioară probabil cu motive geometrice și florale (V. Vătășianu consideră că această bisericuță este o amenajare a unui baptisteriu din secolul IV).

Biserica de la Niculițel, din care s-au păstrat numai o parte din fundații, constituie prima atestare în țara noastră a planului numit „treflat”. Era formată dintr-o navă dreptunghiulară, cu trei abside adiacente la est, sud și nord, din partea estică a edificiului. Tipul bisericii treflate e foarte vechi, fiind atestat încă din epoca paleocreștină (secolul IV), apoi în regiunile sud-dunărene unde se cunosc astfel de edificii din secolele XI—XII. Acest plan, în varianta numită a „triconcului”, va fi frecvent folosit în arhitectura medievală din Țara Românească și Moldova, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea (în „planul treflat” cele trei abside se leagă direct unele de altele în capătul de est, iar în cel „triconc” ele sunt adosate unui dreptunghi, ale cărui colțuri rămân aparente între abside).

Secolul XIV

Țara Românească

Cea mai veche realizare a arhitecturii medievale din Țara Românească — și care a ajuns pînă la noi în bună stare — este biserica domnească din Curtea de Argeș, cu hramul Sfântul Nicolae, a cărei construcție a început de prin anii 1351—1352. A servit un timp drept catedrală a Mitropoliei Ungrovlahiei. Este concepută după modelul clasic al bisericii în formă de „cruce greacă înscrisă”, creație a arhitecturii bizantine din epoca Commenilor. Se pare că aceleiași epoci i-au aparținut alte două monumente în formă de „cruce greacă”: biserica Mitropoliei din Târgoviște (refăcută de Sf. Neagoe Basarab și dărâmată către sfârșitul secolului XIX) și biserica din Hârtești (jud. Argeș, fost Muscel), dar cu anumite deosebiri față de cea din Argeș, încât prototipurile lor trebuie căutate în alte părți.

Cel mai de seamă monument de arhitectură din această perioadă este biserica mănăstirii Cozia. Este în plan triconc, cu pronaosul pătrat, naosul dreptunghiular, acoperit cu o boltă semicilindrică, în mijlocul ei ridicându-se o turlă, pe o bază pătrată și prin intermediul pandantivilor. Atât prin structură, cât și prin elementele decorative, biserica mănăstirii Cozia aparține unui tip des întâlnit în Serbia medievală (la Krușevaț, Ravanița, Smederevo ș.a.). Repertoriul de motive decorative se pare că își are originea îndepărtată în monumentele armeano-georgiene din secolele XI—XII. Biserica mănăstirii Cozia, prin structura și decorul său sculptural, se situează printre cele mai importante creații culturale din întreg sud-estul european. Ea a servit ca model pentru cea mai mare parte a bisericilor ridicate în Țara Românească în secolele următoare. În această epocă, a inspirat construcția fostului schit Brădet-Argeș.

Fără îndoială că în cadrul șantierelor de la Vodița, Tismana] și Cozia s-au format și numeroși meșteri locali, români. Prin munca și capacitatea creatoare a acestora, s-au înălțat, tot în ultimul sfert al secolului al XIV-lea și în primele decenii ale celui următor, numeroase alte biserici, azi dispărute, dar atestate documentar: Vișina, Glavacioc, Bolintin, Snagov, Dealu etc.

Moldova

În Moldova, Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuți, reprezintă „un adevărat act de naștere al arhitecturii culte moldovenești” (V. Drăguț). Are planul unui edificiu romanic, basilical, unic în arhitectura moldovenească, fără turlă, cu o navă centrală și două laterale, despărțite între ele de șase stâlpi masivi, dar cu cele trei încăperi cerute de cultul ortodox (altar, naos, pronaos). Este construită din piatră brută și cioplită, cu pereții tencuiți în exterior. Ea constituie o sinteză între arhitectura de tradiție bizantină (împărțirea spațiului interior: altar, naos și pronaos) cu anumite forme de arhitectură occidentală (planul romanic, cei zece contraforți și chenarele de profil gotic de la uși și ferestre, muchiile de piatră fățuită). Deși nu mai întîlnim în Moldova biserici de tip basilical, totuși, anumite elemente arhitectonice de la ctitoria de la Rădăuți au fost preluate de unele biserici de mai tîrziu (de pildă, cele de plan dreptunghiular, fără turlă).

Al doilea prototip al arhitecturii moldovenești îl constituite Biserica Sfânta Treime din Siret, atribuită de tradiție lui Sas Vodă, iar de cercetările mai noi lui Petru Mușat, păstrată integral în forma ei inițială. De proporții reduse (16,50 X 11 m, grosimea zidurilor 1 m), construită din piatră brută, fără turlă, biserica introduce pentru prima oară în Moldova planul triconc (trilobat), de origine sud-dunăreană, probabil prin intermediul Țării Românești. Forma planului și elementele decorative ale bisericii Sfânta Treime din Siret au stat la baza întregii dezvoltări a arhitecturii biserici în Moldova din secolele următoare.

Prima biserică de la Humor, azi în ruine, deși tot în plan trilobat, aduce unele elemente noi. De aceea, putem presupune că în timpul domniei îndelungate și pașnice a lui Alexandru cel Bun, când s-a dezvoltat o bogată activitate culturală-bisericească, arhitectura a evoluat și a fost îndrumată către o concepție constructivă proprie, aducând modificări formelor tradiționale din arhitectura sud-dunăreană și din cea munteană. Cu alte cuvinte, se formase o „școală” de constructori autohtoni.

Transilvania

În Transilvania, bisericile românești din județul Hunedoara, dar și din alte părți, sunt de dimensiuni reduse și au un plan de „biserică-sală”: o navă longitudinală, în continuarea căreia se află absida altarului, semicirculară, mai scundă și mai îngustă, iar în partea vestică, un turn-clopotniță, de regulă cu acoperiș piramidal (la unele adăugat mai târziu). Acestui tip romanic (nava), împletit cu goticul (turnul înalt), îi aparțin bisericile din Strei, Sântămăria Orlea, Ostrov, Hunedoara, Peșteana, Crișcior, Ribița, Râmeț, Zlatna etc. Același plan îl avea și biserica din Cuhea Maramureșului (Bogdan Vodă) — azi în ruină.

Un stil cu totul aparte prezintă Biserica Sfântul Nicolae din Densuș, construită din pietre romane, aduse din ruinele Sarmizegetusei învecinate. Nucleul central îl constituie naosul, o încăpere pătrată, având în mijloc patru stâlpi — construiți din altare romane votive suprapuse —, deasupra cărora se ridică un turn masiv, desfășurat, în înălțime, pe patru nivele inegale. În prelungirea naosului se află altarul, destul de spațios. Mai târziu, pe latura de sud a altarului s-a adăugat o veșmântărie, pe latura de sud a naosului un praclis, azi în ruine, iar pe latura de vest, o tindă, azi ruinată parțial. Acoperișul este format din lespezi dispuse în trepte.

În Maramureș, presupunem că bisericile de lemn aveau aceeași formă pe care o întâlnlm în secolele următoare: o navă centrală și un turn înalt pe latura de vest, cu un cerdac la intrare. Alte biserici de lemn, mai scunde, vor fi avut forma caselor țărănești din zona respectivă.

Secolul XV

Țara Românească

După moartea lui Mircea cel Bătrân, datorită situației politice foarte tulburi, cu războaie și lupte neîntrerupte pentru domnie, arhitectura bisericească a Țării Românești a trecut printr-o perioadă de stagnare. Din puținele biserici care s-au zidit în secolul al XV-lea nu s-a păstrat niciuna întreagă sau într-o formă care să permită stabilirea trăsăturilor caracteristice sau legăturile cu monumentele arhitecturale din perioada precedentă.

Moldova

Stilul moldovenesc

În timpul lui Ștefan cel Mare, tradițiile constructive, ale căror începuturi le-am întâlnit la Sfântul Nicolae din Rădăuți și Sfânta Treime din Siret, ca și soluțiile noi introduse sub Alexandru cel Bun, au fost prelucrate și amplificate, încât arhitectura moldovenească a ajuns la cea mai desăvârșită expresie, concretizată în închegarea, așa numitului „stil moldovenesc”.

Tipul arhitectonic predominant în timpul lui Ștefan cel Mare este cel triconc, inaugurat la Sfânta Treime din Siret. Dar și în cadrul bisericilor de acest tip se observă anumite variații. Așa a fost, de pildă, biserica mănăstirii Putna, prima ctitorie a domnitorului, la care a fost introdus un element nou, și anume spațiul funerar dintre pronaos și naos, numit gropniță. Acest plan va fi preluat apoi și de alte mari mănăstiri moldovenești timp de peste două secole (în timpul său, la biserica înălțării de la Neamț și la Dobrovăț).

Marea epocă constructivă în domeniul arhitecturii bisericești a început după anul 1487, epocă în care s-a cristalizat pe deplin stilul moldovenesc. Bisericile de plan triconc zidite acum sunt cele din Pătrăuți, Voroneț, Sfântul Ilie—Suceava, Sfântul Nicolae din Iași, Sfântul Gheorghe din Hârlău, Sfântul Nicolae din Dorohoi, Sfântul Nicolae din Popăuți—Botoșani etc. Spațiul interior era împărțit în pronaos, naos (separate între ele de un zid străpuns de o ușă) și altar, de regulă semicircular. Ele sunt dominate de o turlă zveltă pe naos, cilindrică în interior, iar în exterior cu 8, 12 sau 16 laturi, așezată, de regulă, pe o bază dublă, stelată. Acoperișurile erau înalte, fiecare parte a clădirii fiind învelită separat, pronaosul cu acoperișul în patru ape, iar absidele și turla cu acoperișuri conice, streșinile foarte late. Acest sistem de acoperiș este propriu constructorilor moldoveni.

Se remarcă apoi prezența contraforților, a portalurilor de la uși, a ancadramentelor de la ferestre, de origine gotică. Pronaosul unora dintre aceste biserici — mai ales ale celor din orașe: Dorohoi, Botoșani, Bacău, Vaslui, Iași, dar și la Tazlău etc. — era supradimensionat, față de naos, pentru a mări spațiul cu destinație funerară, soluție întâlnită și în Țara Românească, dar necunoscută în restul arhitecturii bisericești ortodoxe.

Mănăstirea Neamț

În chip special, biserica cu hramul Înălțarea Domnului din mănăstirea Neamț, demonstrează o sinteză a elementelor esențiale caracteristice tipurilor întâlnite. În fața pronaosului se remarcă prezența unui exonartex, cu două uși (laturile de sud și nord), ambele încadrate cu rame simple, de piatră. Ușa pronaosului este încadrată de un monumental portal. Din naos se trece în camera mormintelor (gropnița), care, fiind introdusă în mijlocul bisericii, îi strică unitatea, separând naosul de pronaos. Gropnița este despărțită de aceste două încăperi prin ziduri masive, străpunse de o ușă îngustă. Naosul are absidele laterale semicirculare în interior și cu cinci laturi în exterior. Deasupra se înalță o turlă.

În întregul ei, biserica mănăstirii Neamț apare ca rezultat al unei interesante sinteze, din îmbinarea unor elemente vechi cu unele noi (exonartexul și gropniță), la care se adaugă minunata decorație exterioară (firide cu arcade, ocnițe, discuri smălțuite). Toate acestea fac ca biserica mănăstirii Neamț să fie considerată sub raport arhitectonic, monumentul cel mai reprezentativ al epocii lui Ștefan cel Mare.

Între clădirile anexe ale mănăstirilor lui Ștefan cel Mare, menționăm clopotnițele, niște turnuri așezate la mică distanță de biserică, având, la ultimul lor etaj, o încăpere specială, camera clopotelor. Se păstrează numai trei: la Popăuți, Bistrița și Sfântul Ioan din Piatra Neamț (plus „turnul tezaurului” de la Putna).

Rezultă că din împrumuturile din arta bizantino-balcanică și din cea gotică, prelucrate în spirit autohton, la care se adaugă influențele artei populare, au luat naștere monumentele epocii lui Ștefan cel Mare, opere reprezentative pentru geniul artistic românesc, în general. Arhitectura epocii sale a exercitat o puternică influență asupra celei din secolele următoare, mai ales din al XVI-lea.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9