Porfirie Kavsokalivitul

 Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l.

Duhovnicescul Părinte Porfirie a adormit întru Domnul în Chilia (Coliba) Sfântului Gheorghe, de la Sfântul Schit al Sfintei Treimi din Kafsokalivia, de la Muntele Athos, la orele patru și treizeci dimineața, în ziua de 2 decembrie 1991, în al optzeci și șaselea an al vieții sale.

S-a născut la 7 februarie 1906, lângă satul Sfântul Ioan din Karystia (Evvia), aproape de Aliveri, din părinți săraci, pe nume Leonidas și Eleni Bairaktari.

Tatăl său, Leonidas, care din pricina sărăciei a fost silit să plece în lume ca să lucreze la canalul Panama, a fost și psalt (cântăreț la biserică) în satul său. Ca psalt, l-a însoțit adesea pe Sfântul Nectarie, fiindu-i ajutor în călătoriile sale.

La Botez, Părintele Porfirie a primit numele de Evanghelios. A fost al patrulea din cei cinci copii ai părinților săi.

A urmat cursurile școlii din sat doar vreme de doi ani și, din pricina sărăciei, a fost nevoit să părăsească școala; astfel, la vârsta de opt ani a început să lucreze micile ogoare deținute de familia sa și să păzească animalele. Pentru a câștiga mai mulți bani, de mic a început să lucreze la minele din zonă și, mai apoi, la niște băcani din Halkida și din Pireu.

Încă de mic, Părintele se dezvolta foarte repede și, așa cum el însuși povestea, își rădea barba de la vârsta de opt ani. De mic era foarte serios, harnic și îngrijit, arătând mult mai mare decât era în realitate.

Citind silabisit viața Sfântului Ioan Kalivitul, în timp ce păștea oile, dar și pe când lucra la băcănia din Pireu, a simțit o dorință fierbinte de a-l imita. De aceea, a pornit-o în mai multe rânduri spre Muntele Athos dar, din diferite pricini, se întorcea înapoi. În cele din urmă, pe când avea doisprezece sau paisprezece ani, a pornit, fără știrea alor săi, hotărît să ajungă la Sfântul Munte, iar dorința i s-a împlinit, cu binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos.

Pronia cea dumnezeiască a iconomisit astfel lucrurile încât a fost primit ca ucenic, în ciuda vârstei sale fragede, de către doi frați împreună nevoitori, evlavioși și plini de virtuți, pe nume Pantelimon și Ioanichie, ce viețuiau în Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia.

I-a îndrăgit de îndată pe cei doi Bătrâni, cu tot entuziasmul inimii sale tinere și s-a supus lor fără gânduri de prisos, ca lui Hristos Însuși și, cu multă râvnă, bunăvoință și smerenie, le împlinea tot cuvântul. Singurul lui necaz era că nu îl puneau la și mai multă nevoință, despre care, din puținele lucruri pe care ni le-a spus despre acea perioadă, știm ca era o nevoință neîncetată, intensă, plină de bucurie și de asprime în același timp. Mergea desculț prin zăpadă, bătând cărări anevoioase. Dormea foarte puțin, întins pe podea, acoperit doar cu o pătură, chiar și pe timpul iernii. Făcea multe metanii, cu trupul gol de la brâu în sus, ca să nu-l fure somnul. Sculpta lemnul, dar lucra și în aer liber, unde aduna lemne și melci, căra pământ cu spinarea de la mari distanțe, fiindca voiau să facă o mică grădină în părțile stâncoase ale Chiliei Sfântului Gheorghe. Totodată se străduia să aibă atenția îndreptată la citirile și troparele sfintelor slujbe și să le învețe pe de rost. A învățat pe de rost Sfintele Evanghelii în timpul rucodeliei și le repeta întruna, ca să nu-i poată pătrunde în minte nici un gând. Așa cum spunea mai târziu el însuși, în vremea aceea era „în necontenită mișcare".

Principala caracteristica a ascezei sale nu era totusi lupta trupeasca, ci deplina ascultare înaintea Batrânilor sai, totala dependenta de acestia, afierosirea sa plina de iubire, încredere si admiratie, fata de ei, afierosire prin intermediul careia putea primi în viata sa, trairile Batrânilor sai. Astfel copilul nestiutor de carte, ce urmase doar doua clase la scoala din sat, urmând cu dragoste fierbinte cuvintele cele sfinte despre iubitul nostru Iisus Hristos, a izbutit în doar câtiva ani sa învete toate lucrurile pe care noi nu sîntem în stare a le învata, mergând la scoala si la universitate ani multi, dar lipsiti de râvna, si având la dispozitie carti si profesori învatati.

Când a sosit clipa , a fost tuns monah si a primit numele de Nichita.

Datorita smereniei sale si a ascultarii ce o facea, a primit din tinerete darul de a vedea cu ochii duhovnicesti - atunci când lucra Harul cel dumnezeiesc - întâmplari si fapte din lumea firii, a sufletului si a duhului, fara oprelisti temporale sau din partea firii.

A fost îmbracat asadar cu putere de Sus si a dobândit daruri mai presus de fire.

Primul semn a fost acela ca i-a putut vedea de la mare distanta pe Batrânii sai, când se întorceau de departe, desi, în locul în care se aflau, nu puteau fi vazuti de nimeni.

Au urmat apoi si altele. Simturile i s-au sensibilizat foarte mult, iar capacitatile sale umane i s-au dezvoltat foarte puternic. Auzea si cunostea graiul pasarilor si al animalelor, patrunzându-le întelesul. Simtea mirosurile de la mari distante. Recunostea miresmele si compozitia lor, distingând de foarte departe parfumul florilor.

Dupa ce se ruga cu smerenie, avea capacitatea de „a vedea" pâna în adâncul pamântului si pâna în înaltul cerului, toate cele aflate acolo: ape, pietre, petrol, radiatii, antichitati îngropate, morminte ascunse, crapaturi în adâncul pamântului, izvoare subterane, icoane pierdute, scene petrecute cu secole în urma, rugaciuni îndreptate spre ceruri, duhuri bune sau viclene, sufletele oamenilor si tot felul de alte lucruri. Putea gusta apa aflata la mari adâncimi si masura adâncimea la care se gasea. Întreba stâncile, care îi povesteau luptele ascetilor dinaintea lui. Tamaduia doar privind locul bolnav. Vindeca doar prin atingere. Se ruga si rugaciunea se împlinea. Niciodata nu i-a trecut prin gând sa foloseasca darurile primite de la Dumnezeu pentru folosul sau personal si nicicând n-a vrut sa câstige ceva de pe urma celor ce îi erau descoperite de Harul dumnezeiesc. Ori de câte ori lucra stravederea sa, îi dezvaluia gândurile ascunse ale oamenilor. Cu ajutorul dumnezeiescului Har putea cuprinde în acelasi timp trecutul, prezentul si viitorul, confirmând faptul ca Dumnezeu este Atotstiutor si Atotputernic. Stia ce se întâmpla cu toata zidirea, la marginile lumii, în profunzimea sufletului omenesc sau tainele istoriei. Era un om ce „primea" Harul cel dumnezeiesc ce purcede de la Dumnezeu care, din motive doar de El stiute, uneori nu-i dezvaluia chiar totul. În ce ne priveste, viata traita în Har este o mare taina, iar orice vorba de prisos ar fi o dovada de prea mare îndrazneala, daca ne-am ocupa de subiecte ce ne sînt necunoscute. Parintele spunea mereu acest lucru tuturor celor ce socoteau ca priceperea sa se datora altor cauze decât dumnezeiescului Har. Repeta adesea: „Aceasta nu e stiinta si nu e nici arta. Este HAR". Pe când avea douazeci de ani, s-a îmbolnavit de pleurezie si, la porunca Batrânilor sai, s-a întors în satul parintesc sa-si trateze boala. Gândul îi era însa mereu la Sfântul Munte.

S-a întors la Muntele Athos, dar tot urmând porunca Batrânilor, din pricina ca se îmbolnavise din nou, s-a asezat la o manastire din afara Sfântului Munte, mai precis la Manastirea Lefka a Sfântului Haralambie din Evvia, lânga Avlonari.

A fost hirotonit preot la 27 iulie 1927 se catre episcopul de Sinai, Porfirie al III-lea, care l-a si numit Porfirie.

Dupa o vreme, Mitropolitul de Karystia din acea vreme, Pantelimon, l-a facut duhovnic, iar în anul 1938 a fost ridicat la treapta de Arhimandrit.

Pâna în anul 1940, Batrânul Porfirie a fost duhovnic în Evvia.

În luna octombrie a anului 1940, în urma cererilor sale i s-a împlinit dorinta de a-i sluji pe cei bolnavi si a fost numit paroh la Policlinica din Atena, aflata lânga Piata Omonia.

A slujit acolo timp de treizeci de ani si, dupa iesirea la pensie, înca trei ani. În total a slujit ca paroh treizeci de ani si, pe lânga aceasta, mai era si duhovnic.

În acelasi timp lucra si pentru câstigarea traiului, fiindca voia sa economiseasca bani pentru a-si întretine parintii si alte rude, dar si pentru a ridica o manastire. Din aceasta pricina nu cunostea odihna. Dupa ce s-a pensionat, a plecat de la policlinica si s-a stabilit la Manastirea Sfântului Nicolae din Kallisia, ce se afla pe vechiul Penteli, unde si-a continuat lucrarea de duhovnic. În afara pleureziei care l-a lovit în tinerete, la rastimpuri Parintele Porfirie a fost încercat si de alte boli. Pe când se afla la policlinica s-a îmbolnavit de rinichi si a fost operat cu mare întârziere, fiindca lucra neîncetat. De aceea a intrat în coma, iar familia sa a fost înstiintata de medicii sa îi pregateasca înmormântarea. Cu voia Domnului însa, parintele a revenit la viata, în ciuda prognozelor medicale, si a continuat sa slujeasca obstea Bisericii. Apoi si-a rupt piciorul. De asemenea, din cauza efortului pe care l-a facut în vreme când era în satul sau, Turkovuni, unde a vietuit ani la rând si cara greutati mari, a hernie, care l-a chinuit pâna în ultimii ani ai vietii. În anul 1978 a facut infarct miocardic. Când si-a revenit, a întemeiat împreuna cu câtiva dintre fiii sai duhovnicesti Sfânta Manastire de maici „Schimbarea la Fata a Mântuitorului", dupa ce a primit trebuincioasa binecuvântare din partea Episcopului Atenei.

Manastirea trebuia sa se afle în Atena dar, din pricina faptului ca nu era spatiu îndeajuns, împreuna cu câtiva fii duhovnicesti a cumparat câteva terenuri în Malakasa (Attika), unde au ridicat un metoc al manastirii si o Sfânta Biserica, dupa ce au primit aprobarea legala din partea Bisericii Elene si a Mitropolitilor ei. S-a instalat asadar la acest metoc, unde i-a spovedit pe toti cei care veneau la el.

În timpul cât s-a aflat acolo a fost operat de cataracta si si-a pierdut vederea ochiului stâng si, mai apoi, si pe cea a ochiului drept.

Din cauza efectelor secundare ale unei injectii cu cortizon ce i s-a facut în timpul operatiei de cataracta, a suferit mai multe hemoragii intestinale si, de atunci, a îndurat dureri cumplite. Totusi a continuat sa-i primeasca pe cei ce veneau la el, pe cât îi statea în putinta, si sa se roage smerit pentru necazurile lor. De aceea s-a învrednicit de multe ori sa vada cu duhovniceasca bucurie ca Harul cel dumnezeiesc lucra, rezolvând problemele oamenilor.

La început îi povatuia pe oameni cu usurinta, dar mai târziu, din pricina multelor sale boli, doar se ruga pentru ei si foarte rar le dadea sfaturi. Se ruga în tacere, cu multa dragoste si smerenie pentru toti cei care îi cereau sa se roage pentru ei ca sa dobândeasca ajutorul dumnezeiesc. Pregatindu-se de cele vesnice, la cererea sa, în anul 1984 i s-a dat Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, unde fusese tuns monah, Chilie care atunci era nelocuita. Acolo a instalat câtiva ucenici, dupa ce s-a dus el însusi acolo dar, tot din pricina neputintelor sale, îsi petrecea timpul mai mult la Manastirea din Milesi (Oropos).

Când a simtit ca i se apropie sfârsitul, s-a spovedit duhovnicului sau, care era batrân si foarte bolnav, si a primit iertarea pacatelor. Apoi s-a dus si s-a statornicit în Chilia sa de le Muntele Athos, fiindca dorea sa-si dea obstescul sfârsit în manastirea metaniei sale, unde îsi petrecuse viata duhovniceasca.

În acel loc aflându-se, dupa ce i s-a sapat un mormânt adânc, asa cum poruncise, a dictat unuia dintre fiii sai duhovnicesti o scrisoare de bun ramas, în care povatuia si îsi cerea iertare de la toti fiii sai duhovnicesti. Aceasta scrisoare, datata 4 (dupa calendarul vechi) si 7 (dupa calendarul nou) iunie 1991, a fost gasita în vesmintele sale de îngropaciune, în ziua adormirii sale, dovada a necuprinsei si înaltatoarei sale smerenii.

Urmând poruncii sale, moartea sa a fost anuntata dupa ce a fost înmormântat, tocmai fiindca nu a voit ca fii sai duhovnicesti sa se osteneasca, venind la Muntele Athos pentru a asista la înmormântarea sa. Totodata a voit ca înmormântare sa sa se desfasoare în simplitate si smerenie, avându-i alaturi doar pe fratii sai din Kafsokalivia.

În ultima noapte a vietii sale pamântesti s-a spovedit si a rostit rugaciunea mintii, în timp ce lânga el, ucenicii sai, urmându-i porunca, îi citeau Psalmul 50 si ceilalti psalmi, precum si „Slujba pentru cei de pe patul de moarte". Totodata spuneau rugaciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma" pâna la împlinirea canonului pentru un schimonah.

Ucenicii l-au auzit soptind cu sfintele sale buze, vreme îndelungata. Ultimile cuvinte rostite de cuviosul parinte au fost cuvintele rugaciunii împaratesti a lui Iisus Hristos: „ca toti sa fie una". Dupa acea l-au auzit repetând un singur cuvânt aflat la sfârsitul Noului Testament, mai precis la Sfârsitul Apocalipsei sfântului Ioan Teologul: „Vino!" („Da, vino, Doamne Iisuse Hristoase!").

În cele din urma Domnul, dulcele Iisus, a venit. Cuviosul suflet al Batrânului Porfirie i-a parasit trupul la ora patru si jumatate dimineata, în ziua de 2 decembrie 1991 si s-a îndreptat spre ceruri. Sfintele sale moaste au fost depuse la Kyriakonul din Kafsokalivia, unde toata ziua parintii au citit asa cum cere traditia, toate Evangheliile, iar noaptea au facut priveghere pâna la ziua.

În zorii zilei de 3 decembrie 1991 pamântul a acoperit cinstitul trup al cuviosului parinte, în prezenta câtorva parinti de la Sfântul Schit din Kafsokalivia. Abia atunci, împlinind dorinta Parintelui Porfirie, au vestit moartea sa.

Cât a trait, Parintele Porfirie i-a primit pe toti. Prin smerita sa chilie au trecut sfinti asceti si criminali pacatosi, crestini ortodocsi, dar si oameni de alte culte sau chiar de alte credinte, oameni neînsemnati si mari personalitati, bogati si saraci, nestiutori de carte si oameni învatati, mireni si clerici de toate gradele. Fiecaruia dintre acestia i-a oferit iubirea lui Hristos, spre mântuirea sufletului.

Întotdeauna a aratat deplina ascultare fata de Biserica si nu facea nimic fara aprobarea ei. Spunea ca este preferabil sa gresesti, fiind în Biserica, decât sa lucrezi în afara ei, fie si cu îndreptatire.

Principala caracteristică a Părintelui Porfirie, în tot timpul vieții sale pământești, a fost deplina sa smerenie. Pe lângă aceasta dovedea deplină ascultare, iubire fierbinte, răbdare neclintită în dureri cumplite, discernământ înțelept, străvedere limpede. De asemenea, avea o mare sete de cunoaștere, cunoscând o mulțime de subiecte variate, acestea fiind un dar al râvnei sale către Dumnezeu și nu al studiilor sale în lume, aproape inexistente. Avea mare râvnă în tot ce făcea și era foarte harnic. Rugăciunea sa era neîncetată și smerită și, prin urmare, foarte eficientă. Gândirea sa pur ortodoxă, dar lipsită de fanatism era plină de viață și se interesa de problemele Sfintei Biserici, deși lucrul era aproape necunoscut celorlalți. Sfaturile sale erau încununate de succes, iar învățăturile sale nenumărate. Slujbele sale erau pline de măreție, iar dimensiunea contribuției sale duhovnicești a fost ținută până de curândîn taină.