Augustin de Hipona

La acest articol se lucrează chiar în acest moment! Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Sfântul sau Fericitul Augustin (n. 13 noiembrie 354, Tagasta, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost episcop de Hipona (395 - 430) și un important gânditor creștin al vremii sale. Este prăznuit în Biserica Romano-catolică la 28 august, iar în Biserica Ortodoxă la 15 iunie.

Viața

Sfântul Augustin a văzut lumina zilei în anul 354, la Tagasta, orășel din Numidia, la frontiera dintre Algeria și Tunisia de azi. Tatăl său, Patricius, mic proprietar funciar, unul din notabilii orașului, ramase păgân până la sfârșitul zilelor sale, dar mama sa, Sfânta Monica (prăznuită la 4 mai), era o creștină înfocată și îl înscrise, încă de când era copil, printre catehumeni și îl ducea regulat la biserică pentru a-l învăța tainele credinței. Cu toate acestea Botezul fu lăsat pe mai târziu, după obiceiul vremii, iar copilul se dovedea a fi turbulent și rebel la mustrările mamei sale și se îndepărta de credință. Înzestrat cu o inteligență sclipitoare, în scurta vreme ajunse să stăpânească limba latină dar rămânea recalcitrant față de studiul limbii grecești, o lacună care va persista în gândirea și activitatea sa teologică. La vârsta de șaptesprezece ani fu trimis la Cartagina, capitala Africii de Nord, pentru a urma cursuri de retorică. Ispitele orașului și anturajul nepotrivit îl făcură să cadă într-o viață de dezmăț și avu o legătură cu o femeie creștină de la care avu un fiu, Adeodat (372). Datorita lecturilor din Cicero, își abandonă zadarnicele studii de drept și de retorică pentru a căuta Adevarul și Înțelepciunea ; dar decepționat de aparenta uscăciune a Bibliei, fu mai degrabă atras de doctrina maniheenilor, care îi apărea ca o îmbinare rezonabilă a lui Hristos cu dorința sa de a-si însuși înțelepciunea doar cu ajutorul rațiunii. Rămase timp de nouă ani prizonierul acestei erezii, atât de evidente totuși pentru noi azi.

După un scurt sejur la Tagasta, ca profesor de gramatică, reveni la Cartagina, pentru a deschide o școală de retorică. Cu toate acestea, comportamentul urât al studenților săi îl dezgustă repede de această profesie.

Pierzându-și iluziile asupra maniheismului ca urmare a unei conversații cu unul din episcopii lor, Faustus, spirit neliniștit și avid de adevărata cunoaștere, se îmbarcă și pleacă la Roma, unde deschide o altă școală, care nu avu mai mult succes.

După ce fu vindecat de o boală gravă, obținând un post de retor plătit la Milano, se duse să se instaleze acolo, nutrind încă visul unei strălucite cariere în administrație (384). Acolo fu prezentat Episcopului orașului, Sfântul Ambrozie (prăznuit la 7 decembrie), care îl cuceri prin blândețea și amabilitatea sa, și mai ales prin strălucita sa elocință și interpretările spirituale ale Sfintei Scripturi, care îi deschiseră inima către profunzimea Cuvântului lui Dumnezeu.

Monica, mama sa, venise cu el și îl convinse să își abandoneze concubina, dar încercă în zadar să îl facă să se angajeze într-o căsătorie profitabilă. Filozofia și plăcerile mondene îi produseseră o asemenea insatisfacție, încât, cu durere și neliniște, căuta care ar fi putut fi izvorul adevăratei fericiri.

Lectura filozofilor neoplatonici îl făcu să abandoneze definitiv maniheismul și îi permise să întreprindă căutarea interioară a unei vieți spirituale. Spre deosebire totuși de acești filozofi, această interiorizare nu era pentru el o căutare speculativă și zadarnică, ci lua forma unei căutări fierbinți a Dumnezeului întrupat, pe Care îl admitea în mod intelectual, dar pe care inima sa nu îl trăia încă. Atunci veni momentul în care auzi vorbindu-se despre Viața Sfântului Antonie cel Mare, scrisa de Sfântul Atanasie cel Mare în timpul exilului său în Apus, și care era prilejul încreștinărilor răsunătoare în rândul nobilimii. La putina vreme, în timp ce se afla în grădina prietenului sau Alipie (Alypius), plângându-și viața retras, auzi o voce ca de copil cântând: "Ia și citește!". Deschise un volum al Epistolelor Sfântului Pavel care se afla acolo și se opri asupra următorului pasaj: "Îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte" (Romani 13, 13). Întunericul îndoielii dispăru îndată și o lumină blândă îi scalda inima de bucurie. În acea clipă devenise un alt om, care avea să nu mai trăiască decât pentru Hristos și Biserica Sa. Când îi împărtăși mamei sale aceasta revelație, ea fu cuprinsă de bucurie. După ce își abandonă definitiv profesia de "negustor de vorbe", petrecu retras câteva luni undeva la țară, cu mama sa, rude și câțiva prieteni, pentru a se întrema după o boală pe care o agravase emoția convertirii sale.

În această prima formă de mănăstire, în care își dorea sa ducă o viață asemănătoare celei a comunității apostolice de la Ierusalim, Augustin împreuna rugăciunea cu meditația Scripturii (lectio divina, lat.) și discuții filozofice.

Întors la Milano, duse o viață austeră și retrasă înainte de a fi botezat de Sfântul Ambrozie, la 24 aprilie 387, de Paști, în compania lui Alipie și a fiului său Adeodat. Se duse apoi la Ostia, cu Sfânta Monica, în scopul de a se retrage în Africa pentru a duce o viață monahală. Într-o seară, pe când stăteau de vorba sprijiniți de o fereastră, ambalați pe neașteptate de elanul conversației lor evlavioase și, aspirând din toată inima la apele Izvorului ceresc, ei fură cuprinși de un fel de extaz, deasupra celor văzute și nevăzute, pentru a intra în Comuniune cu Înțelepciunea cea veșnică, moment de contemplare care li se păru a fi o invitație la a gusta încă de pe această lume din viața veșnică, după cuvântul Evangheliei: "Intrați în bucuria Domnului vostru" (Sfântul Augustin își relatează în întregime convertirea în "Confesiunile" sale, una din capodoperele literaturii universale.). Sfânta Monica muri la puțin timp iar Augustin, întârziind proiectul său, ramase încă ceva vreme în Italia pentru a redacta lucrări de polemică împotriva maniheenilor.

În septembrie 388 Augustin s-a întors la Tagasta, cu Alipie și Adeodat, fiul său, care va muri curând. Atunci Augustin și-a vândut toate bunurile și a dat săracilor câștigul, iar el s-a consacra, timp de trei ani, organizării unei mănăstiri în compania prietenilor și a ucenicilor săi. Postului și rugăciunii le adăuga meditarea asupra Legii lui Dumnezeu, zi și noapte; ceea ce Domnul îl făcea să înțeleagă, el comunica prin viu grai celor prezenți și prin scrisori celor absenți.

Într-o zi când se afla în orășelul Hipona, un funcționar imperial a cerut să îl asculte vorbind despre convertirea sa. Augustin a apărut în fața funcționarului imperial și a poporului însoțit de bătrânul episcop al cetății, Valeriu. În timp ce episcopul împărtășea celorlalți dorința hirotonirii unui preot care să-l ajute la predicarea în limba latina - căci episcopul era de limbă grecească -, credincioșii au cerut să li-l hirotonească pe Augustin, salutându-l cu ovații furtunoase. Astfel, Augustin, plin de lacrimi în fața responsabilității pe care o reprezintă păstoritul oamenilor, a acceptat "să părăsească pe Dumnezeu pentru Dumnezeu", adică să lase tihna retragerii în mănăstire pentru a sluji Biserica, Trupul lui Hristos. După hirotonie, episcopul Valeriu i-a acordat un teren în apropierea bisericii cetății, ca să întemeieze acolo o nouă mănăstire, numită "Mănăstirea Grădinii" și care a dat de lungul timpului mai mulți episcopi Bisericii lui Hristos.

Activitatea ca episcop

Către sfârșitul anului 395, la puțin timp după moartea episcopului Valeriu, Augustin a primit hirotonirea întru episcop pentru scaunul Hiponei. Din acest mic scaun episcopal Augustin a luminat toată Biserica Africii - și până la extremitățile lumii latine - prin învățătura sa, fiind timp de treizeci și cinci de ani un model de bun Păstor, punându-și viața pentru oile sale și considerându-se robul robilor lui Dumnezeu. Fără odihnă, predica aproape în fiecare zi (s-au păstrat în jur de opt sute din predicile sale), abordând toate subiectele cu o vivacitate și o artă incomparabile și căutând să transmită celor cărora se adresa dragostea lui pentru Dumnezeu și pentru bunurile cerești. În timpul zilei, soluționa conflicte, veghea la administrarea Bisericii, se îngrijea de săraci - fără să ezite în a topi vase sfinte când nu se mai găsea aur -, iar în timpul nopții, redevenea călugăr, consacrat cu toată ființa sa iubirii Mirelui. Trăia la reședința lui episcopală într-o frăție cu ceilalți clerici ai săi, pentru care a redactat o Regulă monahală (care se află la originea instituției occidentale a canonicilor), adaptată condiției lor dar impunând respectarea strictă a votului sărăciei și a poruncilor Evangheliei.

Dragostea sa fierbinte pentru unitatea Bisericii nu-l lăsa indiferent față de nici unul din evenimentele care agitau Lumea Creștină. Participa la Sinoade și străbătea Africa romană, profund divizată în acea vreme, punându-și întreaga artă și iscusință oratorică în slujba Adevărului. A scris peste o sută de opere, dintre care majoritatea sunt consacrate luptei împotriva schismaticilor, ereticilor și păgânilor. După ce mai întâi i-a respins în mod strălucit pe maniheeni, mai apoi și-a dirijat energiile în lupta împotriva schismaticilor novațieni, ce pretindeau ca validitatea tainei căsătoriei să fie subordonată virtuții celui care o oficia și care de aproape un secol iscaseră o zâzanie nefastă în toată Biserica Africii, instalând o ierarhie paralelă. Cum toate eforturile și argumentele Sfântului Episcop pentru a-i readuce în sânul Bisericii se loveau de ura lor înverșunată, se decise cu durere în suflet să facă apel la puterea lumească, dar neacceptând sub nici o formă actele de violență.

Cetatea lui Dumnezeu

Pentru că mulți atribuiau Creștinilor responsabilitatea căderii Romei (410), Augustin a redactat o mare operă, "Cetatea lui Dumnezeu", vastă reflecție asupra istoriei umane, în care arata ca Biserica, trecând prin toate vicisitudinile, e pe drumul către Împărăția veșnică.

Lupta împotriva pelagianismului

Apoi trebui să lupte împotriva ereziei pelagienilor, erezie care minimiza rolul harului dumnezeiesc și considera că omul, prin propriile forțe, poate să ajungă să nu mai păcătuiască; în plus această erezie nega transmiterea păcatului originar și proclama inutil Botezul copiilor. Augustin făcu mari eforturi pentru a răsturna această doctrină în scopul de a apăra credința Bisericii; dar antrenat de necesitățile disputei și prin spiritul său însetat de clarificări raționale, stabili, între natură și Har, o opoziție prea strictă, care avea să aibă mai târziu consecințe nefaste în Occident. Această dispută nu avu nici un ecou în Răsărit, căci Părinții greci, care îl cunoșteau prea puțin pe Augustin, considerau acest raport între natură și Har ca o "cooperare" (sinergie). Dorința lui Augustin de a pătrunde prea adânc tainele preștiinței divine îl conduse la o concepție exagerată a predestinării - care păstra la el un sens ortodox, atâta vreme cât ea rămânea înțeleasă ca o consecință a actelor libere, prevăzute din veșnicie de către Creator, dar nu determinate de El. Doctrina sa a fost, cu toate acestea, sursa diverselor erezii occidentale despre predestinare, precum calvinismul.

Sf. Augustin a reușit să obțină ca pelagienii să fie condamnați de Sinoadele de la Cartagina (411) și de la Roma (417), dar erezia persista.

Sfârșitul episcopatului său

Când vandalii, veniți din Spania, începură să invadeze Africa creștină, făcând ravagii pe unde treceau, Sfântul Episcop își cheltui neobosit toată energia pentru a salva ce mai putea fi salvat. După patruzeci de ani de episcopat și de lucrări apostolice, vedea cu durere cum renăștea idolatria în mijlocul ruinelor însângerate și erezia ariană impusă de cuceritori. Hipona era asediată de trei luni când el fu cuprins de o febra violentă. Își pavase pereții camerei cu psalmii pocăinței și cu zelul unui proaspăt convertit își dădu sufletul său mare în mâinile Domnului, în ziua de 28 august 427.

Posteritatea

Daca doctrina Sfântului Augustin duse la devieri în Occidentul medieval, nu i se poate cu toate acestea reprosa faptul de a fi fost un eretic, caci si-a supus întotdeauna, cu smerenie, reflectiile sale judecatii Bisericii si, terminându-si lucrarea "De Trinitate", scria : "Doamne, Unul Dumnezeu, Dumnezeu Treime, tot ce am scris în aceste carti vine de la Tine si daca e ceva care sa vina de la mine, sa fiu iertat de Tine si de cei care sunt ai Tai".

Sfântul Augustin este praznuit la 28 august în Biserica latina. Impins, atât prin formarea sa intelectuala cât si de circumstantele convertirii sale, sa priveasca relatia omului cu Dumnezeu dintr-un punct de vedere mai degraba "psihologic", diferit de cel adoptat de traditia patristica anterioara, Sfântul Augustin a dat întregii sale teologii un aspect personal, care afecta doctrina sa despre Sfânta Treime, despre pacatul originar, despre raporturile naturii si harului etc. Atâta vreme cât aceste teze fura considerate drept opinii teologice personale ("teologumene"), ele nu pusera in discutie locul Sfântului Augustin printre Sfintii ortodocsi. Abia când fura adoptate ca doctrina oficiala si exclusiva a Bisericii romane (printre altele în considerarea originii Duhului Sfânt nu doar în Tatal ci si în Dumnezeu-Fiul) ele devenira principalul subiect de discordie între cele doua Biserici. Daca, rational, poate fi cinstit Augustin ca Sfânt Ortodox, aceasta se datoreaza mai putin calitatii sale de teolog cât calitatii sale de pastor, si pentru sfintia sa personala indiscutabila. Sfântul Photios scria despre el : "Având în vedere ca unii dintre Parintii nostri si doctori au deviat de la credinta în ceea ce priveste câteva dogme, noi nu primim ca doctrina cele în care au deviat dar noi continuam sa îmbratisam oamenii care au fost ei". Ep. 24, 20 (PG 102, 813). Pentru acest motiv unii îl numesc "preafericit" sau "iero", dar asemenea distinctii nu existau în traditia hagiografica ortodoxa, ar fi de ajuns aici sa se faca distinctia între viata sa si posteritatea nefericita a doctrinei sale.