Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale

La acest articol se lucrează chiar în acest moment! Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale este o eparhie a Bisericii Ortodoxe Române - în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale -, cu jurisdicţie în: Franţa, Elveţia, Belgia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda şi Islanda.

Întâistătătorul ei este Înaltpresfințitul arhiepiscop și mitropolit Iosif (Pop) al Europei Occidentale şi Meridionale.

Istorie

Începuturile

Prezența comunitară românească în Europa Occidentală, premisă pentru apariția unor parohii sau „capele” ortodoxe românești, a început să se facă simțită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai întâi la Leipzig (Lipsca) și Paris, în condiții și pentru motive diferite, dar și la Viena și Baden-Baden:

Viena

Colonia românească din Viena se organizează bisericește în anul 1893, iar la 8 ianuarie 1907 sfințesc o capelă pe care o pun sub jurisdicţia Mitropoliei Bucovinei, care le-a trimis şi preoţi pentru slujirea serviciile religioase.

Baden-Baden

„Capela Mihail Stourdza” din Baden-Baden, construită între anii 1864-1866 de prințul moldovean Mihail Sturza, are inițial caracter de fundaţie privată, înălțată de fostul domn în cinstea memoriei fiului său, mort tragic la Paris în 1863 la vârsta de numai 17 ani. Abia începând cu anul 1882 capela este pusă, prin dorința ctitorului, sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, care a și numit pe preoţii deservenţi ai acestui sfânt locaş.

Leipzig (Lipsca)

Comunitatea românilor din Lipsca s-a rugat mai întâi în biserica grecească din localitate, mitropolitul Nifon al Ungro-Vlahiei numind, la 5 august 1852, pe ieromonahul Ghenadie Ţeposu, preot slujitor la capela ortodoxă greacă din Lipsca, cu care scop l-a hirotesit duhovnic şi arhimandrit.

În anul 1858 însă, după ce românii își văd refuzat dreptul de a folosi capela grecilor, se hotărăsc să pună bazele unui locaş de închinare propriu. Locaşul noii biserici a fost sfinţit la 7 septembrie acelaşi an 1858, având hramul Sfântul Gheorghe.

Capela funcționează până la începutul anului 1881, când Ministerul afacerilor străine al României dispune desfiinţarea ei.

Paris

Întemeierea și arhimandritul Iosafat

Comunitatea românească din Paris se formează în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu venirea la studii a tinerilor boieri din cele două Principate române.

În mijlocul acestor tineri va veni la Paris, în anul 1853, arhimandritul Iosafat Snagoveanul (Ioan Vărbileanu, după numele de mirean), un cleric educat al vremii, fost ministru în guvernul revoluționar de la 1848, exilat împreună cu ceilalți capi ai revoluției de la 1848 în Valahia. În același an, Arhimandritul Iosafat va întemeia ”Capela Română din Paris”, pentru care va obține, cu sprijinul Turciei prin ambasadorul ei la Paris, autorizația de funcționare din partea autorităților franceze.

Situată într-un imobil din 22 rue Racine, la Paris în Cartierul Latin, împodobită la început cu ajutorul bănesc al proscrișilor exilați la Paris, capela este sfințită de arhimandritul Iosafat la 22 noiembrie 1853 (vechiul calendar), și funcționează cu binecuvântarea patriarhului Gherman al IV-lea al Constantinopolului.

La 1860, după 12 ani de expatriere și 7 ani de funcționare a capelei de la Paris, arhimandritul Iosafat călătorește la București și pune în mod formal capela sub patronajul Mitropoliei Ungro-Vlahiei.

Iosafat moare la 1872 fără ca o nouă biserică să poată fi construită, în ciuda existenței mai multor proiecte și încercări.

De la cumpărarea Capelei Dormans-Beauvais (1882) până la al doilea Război mondial

La 1880, arhimandritul Partenie Clinceni, superiorul de atunci al capelei, anunță autorităților române primirea unui aviz oficial de expropriere a imobilului din 22 rue Racine din partea autorităților franceze (care urmau să extindă laboratoarele Facultății de Medicină din Paris în cartier). Statul român are doi ani pentru a se decide între construirea unei noi biserici și cumpărarea unui locaș care să fie adaptat cultului ortodox.

La 5 septembrie 1882, Regatul României cumpără ”Capela Dominicanilor”, fosta capelă a Colegiului Dormans-Beauvais (monument istoric din secolul al XIV-lea), în Cartierul Latin, 9 bis, rue Jean de Beauvais.

După aproape 10 ani de lucrări de restaurare, capela este mai întâi binecuvântată de preotul superior de atunci,protoiereul Ioan Severin, la 2 februarie 1892, și apoi sfințită solemn de episcopul vicar al mitropolitului Iosif Gheorghian, arhiereul Inochentie Moisiu Ploieșteanul, la 31 mai 1892.

Până la al Doilea Război mondial, Biserica Română din Paris cunoaște un timp de înflorire, mai multe personalități ale Bisericii Ortodoxe Române (mai mulți viitori episcopi sau profesori de teologie) slujind aici de-a lungul anilor.

Eparhia Ortodoxă Română a Europei Occidentale, a Mitropolitului Visarion Puiu

Odată cu instalarea treptată a comunismului în România, Biserica Română din Paris se rupe de Biserica-mamă în anul 1948.

În august 1949, mitropolitul Visarion Puiu vine la Paris, la invitația comunității, și fondează aici Eparhia Ortodoxă Română a Europei Occidentale.

Dar la începutul anului 1950, mitropolitului Visarion i se pune în vedere de către autoritățile franceze să părăsească Parisul, sub acuzația nedreaptă de filo-legionarism.

La 26 decembrie 1954, mitropolitul Visarion – împreună cu arhiepiscopul Ioan (Maximovici) al Bruxelului și Europei Occidentale și episcopul Natanael de Cartagina și Tunis (amândoi membrii ai Sinodului ortodox rus din afara granițelor) – îl hirotonește întru episcop vicar, cu titlul „de Sèvres” („Severineanul”), pe arhimandritul Teofil Ionescu, fost superior al Bisericii Române din Paris în timpul războiului, care avea funcția de vicar eparhial încă din anul 1949.

Trimis în America și Canada de mitropolitul Visarion, episcopul Teofil se stabilește în Statele Unite ale Americii, unde participă la disputele din Episcopia văduvită a episcopului Policarp Morușca. În Canada, el reușește să constituie Episcopia Ortodoxă Română din Canada și Emisfera de Vest.

La Paris, lucrurile încep a se clarifica abia în 1958, când consiliul parohial și episcopia se pun de acord în numirea preotului Vasile Boldeanu ca superior în locul protosinghelului Grațian Radu (superior între anii 1955-1958), și în chemarea episcopului Teofil Ionescu la Paris, ca să se ocupe de spirituale și pastorale ale Eparhiei, văduvită de mitropolitul Visarion, izolat de Paris și de comunitatea românilor.

În anul 1959, episcopul Teofil Ionescu este acceptat în Sinodul episcopilor ruși din afara granițelor. Deși a acceptat în principiu propunerea Bisericii din Paris și a Eparhiei Românilor din Străinătate, episcopul Teofil Ionescu nu va veni la Paris și în Europa definitiv decât în 1964, după moartea mitropolitului Visarion, când se instalează într-adevăr la Biserica din strada Jean de Beauvais ca întâistătător al Eparhiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală.

La începutul anului 1972, în condiții încă neelucidate de istorici, episcopul Teofil solicită revenirea în jurisdicția Patriarhiei Române, cerere aprobată de Sinodul Permanent la 10 martie 1972 și confirmată de Sfântul Sinodul al Bisericii Ortodoxe Române la 28 aprilie 1972.

Decizia episcopului Teofil de a reveni în sânul Bisericii-Mame în vremuri în care comunismul domnea încă în România, nu a fost apreciată de majoritatea exilului românesc, așa încât comunitatea de la Biserica din Paris a solicitat protecția Sinodului rușilor din afara granițelor, de care episcopul Teofil a aparținut între 1959 și 1972. Astfel, la 21 mai 1972, mitropolitul Filaret de la New York (șeful Bisericii ruse din afara granițelor) vine la Paris, slujește la Biserica Română din Paris, și anunță, la cererea comunității, „primirea eparhiei și a tuturor parohiilor ei sub directa lui autoritate”.

Neputând recupera Biserica de la Paris și asociația cultuală a Eparhiei lui Visarion, episcopul Teofil a înființat Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală (iulie 1972), funcționând în paralel cu Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală (Rue Jean de Beauvais), amândouă instituțiile bisericești considerându-se continuatoare ale lucrării mitropolitului Visarion Puiu.

Deși avea în sânul ei în jurul a douăzeci de parohii în anii 80, Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală (ROCOR) le pierde rând pe rând după 1990, rămânând doar Biserica din Paris, care se apropie din ce în ce mai mult de Biserica-Mamă: în 1998 se eliberează canonic de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse în Exil, între anii 2000-2009 se află sub omoforul IPS Arhiepiscop Nathaniel al Episcopiei Ortodoxe Române în America (OCA), iar la 10 mai 2009 dezbinarea încetează definitiv prin trecerea, prin vot unanim, sub omoforul Înaltpreasfințitului Arhiepiscop şi Mitropolit Iosif al Mitropolie Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale (Biserica Ortodoxă Română).

Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale

În ceea ce-l privește pe episcopul Teofil, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 12 decembrie 1974, îl ridică la rangul de arhiepiscop, hotărând totodată ridicarea Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală la treapta de arhiepiscopie, cu titulatura «Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală». Iar în ședința din 13 decembrie 1974, Sfântul Sinod alege în postul de episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Occidentală pe P.C. arhimandrit Lucian Florea, superiorul Așezământului românesc de la Ierusalim. Instalarea oficială a lui Teofil Ionescu ca arhiepiscop pentru Europa Centrală şi Occidentală a fost făcută la 7 februarie 1975, la reşedinţa sa din Paris, de către I.P.S. Teoctist, mitropolitul Olteniei. Tot atunci a fost instalat şi P.S. Lucian Făgărăşanul în postul de episcop vicar al acestei arhiepiscopii.

„După trei luni de la actul instalării sale, în ziua de 9 mai 1975, arhiepiscopul Teofil Ionescu a încetat din viaţă în vârstă de 81 de ani, după o scurtă şi grea suferinţă cardiacă. Funeraliile, slujba şi înmormântarea au avut loc în ziua de 14 mai 1975, la cimitirul Montparnasse, alături de ctitorul bisericii române din Paris, adormitul întru Domnul arhimandritul Iosafat Snagoveanul. În vederea oficierii slujbei de înmormântare după rânduiala creştină ortodoxă, pe potriva rangului său, din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a participat o delegaţie alcătuită din I.P.S. Nicolae, mitropolitul Banatului, I.P.S. Antonie, mitropolitul Ardealului, atunci episcop vicar patriarhal şi P.S. episcop vicar Lucian Făgărăşanul, care preluase, din încredinţarea Sfântului Sinod, conducerea treburilor arhiepiscopiei.”

„Conducerea Arhiepiscopiei a fost îndeplinită de P.S. episcop vicar Lucian Făgărăşanul până la 16 iulie 1980, când a fost ales episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. La aceeaşi dată, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales pe P.S. Adrian Botoşăneanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor în postul de episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Occidentală, încredințându-i şi conducerea Arhiepiscopiei. P.S. Adrian Botoşăneanul a cârmuit treburile eparhiei ca locţiitor de arhiepiscop până la 16 noiembrie 1982, când Sfântul Sinod i-a acordat rangul de arhiepiscop şi calitatea de conducător titular al Arhiepiscopiei […]”.

Înaltpreasfințitul Adrian Hrițcu a condus Arhiepiscopia Europei Occidentale până la 30 aprilie 1992, când se retrage din viaţa activă bisericească.