Pior Egipteanul

Avva Pior a fost unul din Părinții pustiei care a trăit în secolul al IV-lea în pustiile Egiptului. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 17 iunie.

Viața

Avva Pior era egiptean de neam. A renunțat la lume pe când era foarte tânăr și a trăit mai întâi pe lângă avva Antonie cel Mare. Mai apoi, la sfatul sfântului Antonie, a plecat să trăiască ca pustnic în pustia profundă dintre Schetia și Nitria. În pustie și-a zidit o mică chilie și a săpat în pământ găsind apă. Dar apa era atât de amară încât nimeni nu putea să bea din ea. Dar avva Pior a rămas în locul acela 50 de ani bând câte puțin din acea apă ca o asceză și punând în fiecare zi început bun în lupta duhovnicească. Și se ostenea ca orice făcea din cele lumești, precum mâncarea sau băutura să-i fie lui ca un sub-lucru, rugăciunea și isihia fiind lucrările principale ale vieții lui.

Despre el se vorbește în Patericul egiptean și în capitolul 39 din Istoria lausiacă a lui Paladie.

Avva Pior în Patericul egiptean

1. Fericitul Pior, lucrând vara la un oarecare, îi aducea aminte să-i dea plata. Iar acela nevrând, s-a întors la mănăstire. Iarăși vremea venind, secerând la dânsul și cu osârdie lucrând, neprimind nimic, s-a întors la mânăstire. Al treilea an împlinindu-se, și lucrarea cea obișnuită săvârșind, bătrânul s-a dus neluând nimic. Dumnezeu însă a certat casa aceluia, care, aducând plata, îl căuta la mănăstire pe sfânt. Și abia găsindu-l a căzut la picioarele lui, dându-i plata. Iar el zicea: mie Domnul mi-a dat. Iar acela i-a dat voie să le dea preotului la biserică.

2. Avva Pior mânca umblând. Și întrebându-l cineva de ce mănâncă așa, i-a răspuns: nu voiesc să am mâncarea ca pe un lucru, ci ca pe sub lucru. Iar către altul care tot despre aceasta l-a întrebat, i-a zis: voiesc ca nici când mănânc să nu simtă sufletul dulceața trupească.

3. S-a făcut odată sobor în Schit (i.e. Schetia) pentru un frate care a greșit. Și părinții grăiau, iar avva Pior tăcea. Mai pe urmă, sculându-se, a ieșit. Și luând un sac, l-a umplut cu nisip și îl purta pe umărul lui. Și punând într-o traistă puțin nisip, o purta pe piept. Întrebat fiind de părinți ce înseamnă aceasta, a zis: acest sac care are nisipul cel mult, sunt greșelile mele - căci multe sunt - și le-am lăsat dinapoia mea ca să nu simt durere pentru ele și să plâng. Iar acestea mici sunt ale fratelui meu, înaintea mea și cu acestea mă indeletnicesc, judecându-l pe el. Dar nu trebuie să fac așa, ci mai vârtos pe ale mele să le aduc dinaintea mea și să port grijă de ele și să mă rog lui Dumnezeu ca să mi le ierte. Și auzind părin-ții, au zis: cu adevărat aceasta este calea mântuirii.

Surse

• Patericul egiptean, ediția română
• Paladie, Istoria lausiacă, cap. 39
• Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos Petras