Miruitor

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Miruitorul (gr. aleiptron sau bikion) este un obiect de cult folosit pentru „miruirea” (ungerea cu ulei sfințit, în semnul crucii) a credincioșilor, după încheierea unor slujbe bisericești (Liturghia, Litia, Privegherea sau Acatistele), de obicei la slujbele din sărbătorile cu priveghere și polieleu[1]. Este un obiect de metal în formă de pană sau bețișor, de 10-15 cm lungime, terminat la un capăt cu o mică cruce. Este folosit frecvent împreună cu un păhăruț făcut din același metal în care se pune mirul, dar preotul îi poate mirui pe credincioși și cu uleiul sfințit dintr-o candelă aflată în apropiere sau la o icoană, sau cu uleiul sfințit de la sfântul maslu. Miruitorul se păstrează de obicei în biserică agățat de tetrapodul pe care este așezată icoana de hram a bisericii sau a sfântului (ori sărbătorii) zilei (de obicei în naos, în partea dreaptă).

Atunci când îi miruiește pe credincioși, preotul îi însemnează cu uleiul sfințit în semnul crucii pe frunte (uneori și pe mâini), chemând astfel binecuvântarea și harul lui Dumnezeu peste credincioși și zicând: „Ajutorul meu este de la Domnul, Cel ce a făcut Cerul și pământul!”, sau o altă scurtă rugăciune potrivită (la Paști, „Hristos a înviat”).

Miruitorul se mai poate folosi și în cadrul slujbei Botezului, la săvârșirea Mirungerii.

În practica recentă

În ultima vreme se folosește uneori ca miruitor și un obiect de forma unei sticluțe alungite umplute cu mir parfumat, la care este atașat un căpăcel de plastic cu o bilă rotativă. Obiecte de acest fel se vând și pe la pangarele (magazinele) bisericilor sau mănăstirilor și pot fi folosite și acasă, de către credincioși.

A se vedea și

Surse

  • Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2
  • Lector superior Dr. Ieromonah Petru Pruteanu, Curs de arheologie bisericească (Liturgica Generală I, an I, semestrul I), editura Paisiana, Zăbriceni, 2006.

Note

  1. În tradiția practică liturgică românească, miruirea s-a generalizat și se face aproape peste tot la sfârșitul fiecăreia slujbe comune (sfânta liturghie, vecernia, utrenia, acatistul), ca binecuvântare înainte de plecarea credincioșilor.