Culori liturgice

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Culorile liturgice sunt culorile folosite la veșminte, la acoperămintele de la altar, proscomidiar, analog, tetrapod și alte obiecte liturgice din biserică în contextul slujbelor dumnezeiești. Culorile pot să aibă un simbolism specific unor perioade/ timpuri liturgice sau unor sărbători.

Se face distincție între culorile veșmintelor liturgice ale clerului și cele ale îmbrăcăminții lor de fiecare zi (anteriul și rasa) care, cu puține excepții, rămân neschimbate de-a lungul anului bisericesc.

Culorile veșmintelor liturgice

Tipicul nu aduce informații cu privire la regulile de urmat cu privire la culorile veșmintelor clerului, menționând doar necesitatea de a folosi veșminte de culori închise dau deschise, după caz. Aceasta este practica bizantină veche, păstrată în Bisericile de tradiție grecească și ea dă regula minimală de urmat în materie de veșminte liturgice.

În tradiția slavă (îndeosebi rusească) a fost elaborată în timp, posibil sub influența occidentală, o schemă coloristică destul de complexă, care va fi prezentată în cele ce urmează. În zilele noastre, mulți membri ai clerului care urmează practica bizantină au preluat și ei reglementarea din practica slavă.

În tradiția liturgică a Bisericii Ortodoxe Române se împletesc elemente din tradiția slavă și cea grecească, la care se adaugă obiceiurile locale. În privința acestora din urmă, tradiția locală a fost structurată și în funcție de dotările materiale mai modeste. Strămoșii noștri purtau veșmintele ce le aveau, ne dispunând de multe rânduri de veșminte, iar pentru cei din zilele noastre alegerile lor de atunci (legate de motivele amintite) au devenit tradiție. De altfel, întrucât regulile prezentate mai jos nu sunt absolut obligatorii, mulți slujitori poartă veșmintele pe care ei înșiși le preferă, fără să țină seama de recomandări. Pe de altă parte, în continuare, puțini sunt cei care își permit un număr mare de seturi de veșminte liturgice complete.

În anul 2012, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis o Hotărâre (nr.5274/2012) prin care stabilește o regulă unitară de folosire a veșmintelor și însemnelor arhierești, precum și a culorilor liturgice recomandate pentru fiecare praznic, prilej sau perioadă liturgică. Deși hotărârea vizează în primul rând veșmintele arhierești, reglementarea folosirii culorilor liturgice este propusă, „în scop teologic, liturgic și estetic”, atât pentru catedrale, cât și pentru mănăstiri și pentru parohiile cu posibilități materiale.[1]

Cea mai respectată sursă care cuprinde descrierea schemei coloristice pentru veșmintele liturgice în conformitate cu practica rusească este Nastol'naya Kniga Sviashchenno-sluzhitelia (Carte de precepte pentru slujitorii bisericești din cinul preoțesc) a lui Bulgakov, pe care o vom urma și în cele de mai jos.

Principii generale

În Biserica Ortodoxă sunt folosite în principal șase culori liturgice: alb, verde, purpuriu (vinețiu), roșu, albastru și auriu. Recent au început a se folosi și veșminte de culoare neagră. În unele locuri mai sunt folosite și culorile portocaliu stacojiu și ruginiu.

Alegerea culorilor veșmintelor liturgice se face în funcție de semnificația fiecărei culori. Astfel, albul reprezintă puritatea luminii harului lui Dumnezeu; verde, culoarea vieții, a Sfântului Duh și a lemnului Sfintei Cruci; purpuriu, pentru patima Domnului Iisus Hristos; roșu închis pentru sângele lui Hristos și pentru sângele martirilor; albastru pentru Maica Domnului; auriu pentru bogăția darurilor Sfântului Duh și roșu deschis pentru flacăra intensă a Oastei Duhovnicești. Negru este în mod tradițional culoarea morții și a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde albul este culoarea Adormirii (căci Ortodoxia accentuează Învierea Domnului, nu greutatea și chinul patimilor și morții Domnului). În Rusia, roșu este culoarea bucuriei, strălucirii și frumuseții. Nici una dintre acestea nu este scrisă în anumite reguli sau canoane și, în mod evident, multiplele culori au semnificații diferite pentru diferitele popoare, astfel că și folosirea lor poate fi diferită de la caz la caz.

Practica rusească

Pentru Biserica Ortodoxă, mai ales cea Rusă și cele influențate de tradiția ei, culorile predominante pentru diferitele sărbători sunt următoarele:

  1. La Praznicele Mântuitorului, la Sfinții Profeți, la Sfinții Apostoli și la Sfinții Ierarhi: auriu și galben de toate nuanțele;
  2. La Praznicele Maicii Domnului, la Puterile cele fără de trup (Îngeri) și la Sfintele Fecioare: albastru deschis (bleu) și alb;
  3. La Praznicele Sfintei Cruci: purpuriu și roșu închis;
  4. La Sfinții Mucenici: roșu (În Sfânta și Marea Joi se poartă veșminte liturgice de culoarea roșu închis chiar dacă biserica este înveșmântată în negru, iar masa Sfântului Altar se împodobește în alb, ca semn de aducere aminte a feței de masă folosită la Cina cea de Taină.)
  5. La Sfinții Cuvioși, Asceți și Nebuni pentru Hristos: verde (De asemenea Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Sfântului Duh și Sfânta Treime sunt celebrate tot în veșminte verzi de toate nuanțele.)
  6. În Posturi: albastru închis, purpuriu, verde închis, roșu închis ori sângeriu și negru. În Postul Sfintelor Patimi, veșmintele folosite se obișnuiește a fi cele negre. Sâmbetele și la sărbătorile mari din Postul Mare veșmintele sunt negre, dar cu ornamente aurii și de alte culori.
  7. Înmormântările se săvârșesc în veșminte albe.

Precizări suplimentare

În afară de aceste reguli generale, există mai ales în practica rusească, în cadrul căreia există o mare diversitate, și alte particularități legate de folosirea culorilor veșmintelor liturgice.

Alb

Albul [1] este purtat la Praznicele Botezului Domnului (Epifaniei, Teofaniei sau Arătării lui Dumnezeu), Schimbării la Față și Învierii Domnului și până la odovania lor. În antichitatea creștină la Epifanie se prăznuia și Nașterea Domnului, însă după separarea celor două sărbători, de Crăciun se poartă alb și din a doua zi de Crăciun până la Bobotează se poartă auriu.

În tradiția moscovită, veșmintele bisericii și ale clerului se schimbă în alb la cântarea Prochimenului din Liturghia Sfintei și Marii Zi a Sâmbetei (adică înainte de citirea din Apostol, n.t.). Albul este purtat până la Utrenia Duminicii Învierii, când sunt schimbate cu cele roșu deschis până la odovania praznicului.

În unele locuri din Rusia, albul este purtat de la Înălțarea Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh, iar în alte locuri se obișnuiește a se purta culoarea aurie.

În zona carpato-rusă (Ucraina de Vest), de la Paști până la Înălțare, precum și la înmormântări se poartă numai alb.

Verde

Verdele[2] este purtat în unele părți la Înălțarea Sfintei Cruci. În zona carpato-rusă verdele se poartă de la Rusalii la Sfinții Apostoli Petru și Pavel, precum și în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim. În unele locuri se poartă verde pentru prăznuirile proorocilor și îngerilor.

Auriu

Auriul [3] (uneori înlocuit cu simplul galben) este obișnuit a se purta când nu este specificată nici o altă culoare. În unele tradiții locale auriul este purtat în toate sâmbetele, mai puțin cele în care este precizat albul, inclusiv duminicile în perioadele de post.

Roșu

Roșu închis ori stacojiu[4] este purtat în Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, la Crăciun, la Înălțarea Sfintei Cruci și la praznicele Sfinților Mucenici.

Roșu deschis [5] este purtat la praznicele Sfinților Apostoli Petru și Pavel, precum și la Sfinții Îngeri. La Moscova, în Athos și la Ierusalim roșu deschis este purtat la Paști și la Crăciun.

Albastru

Albastru [6] este purtat la praznicele Maicii Domnului, la Întâmpinarea Domnului, la Buna-Vestire și, uneori, în Vinerea Acatistului din a cincea săptămână a Postului Mare. În zona carpato-rusă, albastrul este purtat din prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului până la Înălțarea Sfintei Cruci și chiar până la începutul Postului Crăciunului.

Purpuriu

Purpuriu (vinețiu)[7] este purtat în sâmbetele și duminicile din Postul Mare. În unele părți purpuriul este purtat în zilele de rând ale Postului Mare, iar auriul se poartă în sâmbetele și duminicile acestuia.

Portocaliu

Portocaliul (ruginiu)[8] este purtat pe alocuri în Postul Sfinților Apostoli, iar în altele de la Sfinții Apostoli până la Schimbarea la Față.

Negru

În Biserica Primară nu se purtau veșminte negre, deși clerul monahal purta sutane negre. În acele vremuri tot clerul purta veșminte stacojii (roșu sângeriu, grena).

În Rusia s-au purtat prima dată veșminte negre la înmormântarea Țarului Petru al II-lea (1821). De atunci s-a răspândit purtarea culorii negre [9] la înmormântări și în Postul Mare, ca în tradiția romano-catolică.

În Ucraina Occidentală, în fostele parohii greco-catolice, în cursul săptămânii, la înmormântări și la parastase, precum și la Liturghie se purtau veșminte negre, după obiceiul romano-catolic, dar acest lucru nu mai este universal valabil.

Observații

Unde se poate, toate acoperămintele din biserică, inclusiv perdeaua și chiar sticla candelelor se schimbă în funcție de culoarea veșmintelor sfințiților slujitori.

În tradiția grecească se obișnuiește însă ca dvera și sticla candelelor să rămână tot timpul roșii, în amintirea surpării catapetesmei Templului din Ierusalim la moartea Mântuitorului pe Cruce și a ouălor aduse, potrivit tradiției, de soția lui Ponțiu Pilat la Cruce, care s-au înroșit când asupra lor a curs Cinstitul Sânge al Domnului Hristos. Totodată că purpuriul, roșul închis intens este și culoarea imperială, motiv pentru care este folosit la dvera Sfintelor Uși (pe unde intra și împăratul Bizanțului spre a se împărtăși).

După cum se vede, aceste practici sunt foarte variate. Însă măcar acolo unde sunt dotările de rigoare sau unde există posibilități materiale mai bune, este de preferat să se urmărească și semnificația duhovnicească a culorilor în purtarea veșmintelor, mai ales a celor liturgice.

Practica românească: hotărârea Sfântului Sinod (2012)

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anul 2012[2] propune o rânduială flexibilă a folosirii culorilor liturgice. Culorile folosite sunt cel puțin două (veșminte deschise pentru majoritatea situațiilor și respectiv închise la culoare pentru perioada Postului Mare în special), dar în funcție de posibilități, numărul lor poate fi mai mare. Astfel, potrivit Hotărârii Sfântului Sinod, culorile liturgice recomandate sunt:

  • La Învierea Domnului, în duminici, la praznicele Mântuitorului, Sfinților Apostoli, Ierarhi, domnitori ș.a., precum și la slujirea Sfintelor Taine: alb, auriu, galben, ca simbol al luminii, Învierii, bucuriei, sfințeniei.
  • La praznicele Maicii Domnului și ale Sfinților Îngeri: albastru deschis, alb, auriu, ca simboluri ale fecioriei, curăției și ale strălucirii îngerilor.
  • La Înălțarea Sfintei Cruci se poartă roșu, în amintirea jerfei Mântuitorului pe Cruce, însă în Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare se poartă alb, fiind zi de duminică, iar în Evanghelie făcându-se amintirea purtării crucii duhovnicești.
  • La prăznuirea Sfinților Mucenici se poartă roșu, în amintirea jertfei lor pentru credință.
  • La Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Duhului Sfânt și la praznicul Sfintei Treimi, precum și la praznicele sfinților cuvioși se poartă verde, amintind ramurile de finic cu care a fost întâmpinat Mântuitorul și evocând prezența Duhului Sfânt, Dătătorul de viață.
  • În Postul mare, inclusiv la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite , dar cu excepția sâmbetelor, duminicilor și praznicelor se poartă veșminte de culori întunecate (negru sau nuanțe închise de mov, albastru sau verde), evocând atmosfera de întristare și pocăință a postului.
  • Pentru celelalte posturi importante, dar care nu au o dimensiune penitențială la fel de elaborată liturgic – Postul Crăciunului, al Adormirii Maicii Domnului sau al Sfinților Apostoli, se urmează regula din zilele obișnuite.
  • La înmormântări se poartă veșminte de culoare alb, auriu sau galben, ca mărturie a credinței în Înviere.
  • La procesiuni, de asemenea, se poartă alb, auriu sau galben, evocând atmosfera luminoasă a sărbătorii.
  • În orice situație, stiharul purtat de arhiereu trebuie să fie alb, evocând lumina taborică.

Culorile veșmintelor neliturgice

Îmbrăcămintea neliturgică a preoților de mir este alcătuită din anteriu (sutană, reverendă) și rasă. Deosebirea dintre ele este că rasa se încheie chiar pe mijloc și are deschizături largi la mâneci; ea se poartă peste reverendă, care este mai strânsă pe corp.

În tradiția rusă, pentru că monahii poartă îmbrăcăminte neliturgică de culoare închisă (de obicei neagră, bleumarin sau maro închis), iar clerul mirean poartă de obicei reverende de culori deschise, cele două categorii sunt cunoscute, oarecum inexact, drept clerul negru și clerul alb.

În Rusia, înainte de Revoluția din 1917, acest plan vestimentar era valabil pentru ambele sutane sau veșminte neliturgice. De asemenea, culoarea marginii mânecii rasei semnifica rangul preotului.

În Rusia modernă, clerul folosește culoarea neagră pentru rasă și culori diverse pentru reverendă, nemaipurtându-se culori potrivite rangului administrativ.

Totuși, deoarece clerul comunităților rusești din diaspora – mai ales din America – nu a fost afectat de Revoluția din 1917, acesta, în marea sa majoritate, continuă tradiția purtării de veșminte de culorilor diferite.

Practica purtării veșmintelor neliturgice de diverse culori vine din vremea stăpânirii turcești. Imamii musulmani își rezervaseră dreptul de a purta culorile alb sau negru, considerând că umilesc astfel clerul creștin, silit astfel să poarte culori mai strălucitoare (pentru a se deosebi de aceștia n.t.).

După ce Biserica Ortodoxă a scăpat de sub constrângerile stăpânirii turcești, clerul ortodox din fostele teritorii otomane a renunțat să mai poarte sutane de diverse culori; această tradiție a fost însă continuată de clerul rus.

Dar și clerul ortodox de alte tradiții, mai ales cel grec, poartă sutane de culori diverse (mai ales deschise) în zonele cu climat tropical, ecuatorial și mediteranean. Cremul, griul și gălbuiul, ca și bronzul pal (bej și auriu pal chiar, n.t.) sunt cele mai populare. De asemenea, reverenda de culoare bleu o întâlnim la clerul de pretutindeni.

Peste reverendă este potrivit să se poarte un brâu sau curea (mai ales că se pot găsi și cingători cu însemne creștine, n.t.). În tradiția greacă, această curea este o panglică, un șiret, un cordon sau o funie ce împrejmuiește talia. În tradiția sârbă și română aceste brâie semnifică rangul preotului (distincțiile și/ sau funcțiile administrative). În Biserica Rusă acest brâu este ales împodobit (arhiepiscopul Ioan Garklavs de Chicago purta prin 1991 unul chiar brodat cu trandafiri.)

Purtarea sutanelor (a reverendei și a rasei) este proprie episcopilor, preoților, diaconilor, monahilor și monahiilor. Permisiunea de a purta sutane se acordă și seminariștilor (și studenților teologi, n.t.), fraților de mănăstire, ipodiaconilor și citeților (respectiv dascălilor sau cantorilor azi, n.t.).

În ceea ce privește sutanele, Tipicului nu precizează nimic mai mult decât că ele pot fi deschise sau închise la culoare, așa că tradiția locală este singurul standard.

Note

Surse

Articolul de față este construit pe baza textelor de mai jos, într-o formă editată:

A se vedea și