Bolniță

În Evul Mediu românesc, bolnița mănăstirească era un loc destinat îngrijirii celor suferinzi, spital, infirmerie și azil pentru bătrânii și bolnavii din mănăstiri dar și pentru mireni cu diverse afecțiuni sau chiar nevoiași. La Bolnițe erau monahi și monahii care aveau cunoștiințe medicale și care le asigurau îngrijirea trupească.

Astfel, bolnavii primeau întreținere și asistență medicală gratuită, fiind primiți mai ales oameni lipsiți de mijloace materiale, care nu aveau posibilitatea de a fi îngrijiți la domiciliu. Personalul medical și de îngrijire era plătit din veniturile mănăstirilor respective. În acest fel, Biserica a îndrumat o însemnată acțiune filantropică.

Secolul XVI - Începuturile

Moldova

În secolul XVI începe să se contureze tot mai mult opera de asistență socială organizată de mănăstirile românești. La Putna, de pildă, s-a făcut o copie după un tratat de medicină, scris în limba latină. Prezența acestuia indică faptul că la Putna unii călugări aveau și cunoștințe medicale. De altfel, o însemnare pe un Minei slavon din 8 martie 1536 arăta că atunci a ars mănăstirea împreună cu bolnița din jurul ei. Înseamnă că mănăstirea dispunea de o bolniță pentru îngrijirea călugărilor bătrâni și bolnavi încă din primii ani ai secolului al XVI-lea, poate chiar din timpul lui Ștefan cel Mare.

Țara Românească

Câteva bolnițe se întâlnesc și în Țara Românească. Într-un act cu data de 24 iulie 1524, de la Vladislav al III-lea, care înlocuise în câteva rânduri pe [[Radu de la Afumați], se poate afla de existența unei bolnițe la Simidreni și „a altui loc de binefacere care este în fața porților bisericii de la mănăstirea Argeș, numit locul primitor de călători”. Deci mănăstirea avea două unități de asistență socială distincte: un spital și un adăpost pentru călători sau pentru străini (xenodochion), ambele situate în satul Flămânzești, în apropierea mănăstirii. Erau întreținute de mănăstire. Izvoarele istorice arată că bolnița mănăstirii Argeș, atestată documentar încă mult timp, avea case în jur, în care erau întreținuți nu numai călugări bolnavi, ci și credincioși laici.

Cam în același timp, prin 1520-1521, boierii Craiovești au ridicat o bolniță lângă mănăstirea ctitorită de ei la Bistrița, iar în 1542-1543 s-a ridicat bolnița din fața mănăstirii Cozia. În clădirile din jurul lor se desfășura această lucrare profund umană: îngrijirea călugărilor bătrâni și bolnavi, a unor credincioși suferinzi, și găzduirea - pe timp limitat, de regulă trei zile - a unor călători străini.

Secolul XVII

ÎPS Anastasie Crimca a fost unul dintre primii întemeietori de bolnițe și spitale din țările române. Pentru alinarea suferințelor celor mulți și săraci, prima sa ctitorie de la Dragomirna (așezământul din 1602) a fost transformată în bolniță, iar în 1619 a înființat, pe cheltuiala lui, primul spital atestat documentar din Moldova, la Suceava.

Secolul XVIII

Țara Românească

În acest secol, pe lângă bolnițele mănăstirești întâlnite în secolele anterioare, s-au înființat primele spitale moderne în țările românești, pe lângă unele mănăstiri din orașe.

În 1704, de pildă, spătarul Mihail Cantacuzino a înființat spitalul de pe lângă mănăstirea Colțea din Bu­curești, cu 24 de paturi – 12 pentru bărbați, 12 pentru femei, pre­cum și o farmacie. Era destinat „bolnavilor săraci și străinilor bol­navi”.

Grigore II Ghica a ridicat, între 1735-1750, mănăstirea Pan­telimon din București, având în jurul ei un spital cu 12 paturi, „pen­tru cei ce ar pătimi de boale cronice”, în 1750, Grigore Ghica a în­ceput construirea unor „osebite spitale, pentru bolnavii de ciumă și de «lingoare»” (febră tifoidă), având și o biserică cu hramul Sf. Visarion. Îngrijirea medicală era gratuită. Spitalul se întreținea din veniturile moșiilor mănăstirii, dăruite de domn sau de alți binefăcători, ca și din contribuțiile mai multor mănăstiri și schituri metocuri ale așe­zământului Sfântul Pantelimon.

Moldova

În Moldova s-a înființat un spital pe lângă mănăstirea Sfânful Spi­ridon din Iași, prin hrisovul lui Constantin Cehan din 1 ianuarie 1757. Printr-un alt hrisov, cu data de 22 decembrie 1759, se hotăra: „să se facă spital, adică bolniță, pentru căutarea și buna odihnă a celor mulți bolnavi și neputincioși și săraci ce se află din pămînteni și streini...”

In continuare se menționau daniile hărăzite mănăstirii, „pentru trebuința bolniței, ca să aibă cheltuială în destul pentru hrana acelor bolnavi, pentru așternutul și îmbrăcămintea lor, cum și pentru plata doctorului, a spițerului și a girahului (= chirurgului) și pentru alți oameni ce vor mai fi trebuincioși de grija și slujba bolniții...”. Din această bolniță (spital), s-a dezvoltat cu timpul actualul spital orășenesc de adulți din Iași.

Un alt spital funcțional pe lângă mănăstirea Sfântul Prooroc Samuel din Focșani, metoc la Sfântul Spiridon din Iași.

In 1797, egumenul Gherasim Putneanul a pus bazele unui spital pe lângă mănăstirea Precista Mare din Roman, acțiune desăvârșită de urmașul său Vartolomeu Putneanul, în 1798 (Gherasim lăsase prin testament 500 lei „bani gata” și 4,000 dați cu zapise, din care să se construiască un local pentru spital). S-a construit un local adecvat, s-a organizat o farmacie și a fost angajat un medic și personal ajutător (poslușnici). Ajutoare bănești substanțiale a oferit și episcopul de atunci al Romanului, Veniamin Costachi. Din acest spital s-a dezvoltat apoi actualul spital orășenesc din Roman.

Starețul Paisie de la mănăstirea Neamț a organizat, pe lângă bolnița veche existentă mai de mult, o bolniță aparte (ospiciu) pentru demenți.

Secolul XIX

Între anii 1847-1852, mănăstirea Neamț, prin râvna starețului Neonil, a construit actualul spital din Tg. Neamț, deschis oficial la 16 octombrie 1852. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, medicul Dionisie arhimandritul a tradus din grecește Medicina practică, în două volume, tipărită în 1848. Călugărul Nicanor, „bolnicerul” de la Cernica, a alcătuit o Carte doftoricească (1854), rămasă în manuscris.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.

A se vedea și

• Lista mănăstirilor ortodoxe din România (cronologie)