Epectază

Epectaza (gr. epektasis = întindere, urcuș) este învățătura dezvoltată de sfântul Grigorie de Nyssa în «Viața lui Moise» (sau «Tratat de desăvârșire în virtute»), potrivit căreia sufletul, fiind atras de Dumnezeu, este într-o continuă mișcare ascendentă către treptele superioare ale plenitudinii harului. Urcușul acesta (gr. anábasis) este elanul către Dumnezeu pe care, după Dionisie Areopagitul, erosul divin îl imprimă ca un element dinamic în ființa omului. El presupune o continuă eliberare de patimi (gr. katharsis), o creștere spirituală spre vârsta lui Hristos (Efeseni 4, 13).

Simbolul epectazei este Moise, care «nu se oprește deloc în urcușul său, nici nu-și fixează limite la mișcarea sa către înălțimi, ci, odată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca treptele acesteia și continuă mereu să se ridice, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă totdeauna, înaintând, spre una superioară» (Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, Theoria II, 227, trad. cit., p. 263).

Epectaza înseamnă progres în virtute și acțiune, deoarece creștinul nu trebuie să renunțe niciodată la ceea ce a dobândit, ci trebuie să continue ceea ce a început: «Duceți până la capăt fapta» (II Corinteni 8, 11). În spiritul tradiției răsăritene, urmarea lui Hristos este concomitentă cu dezvăluirea lui Hristos, cu manifestarea Lui de la forma chenotică la forma taborică, prin împărtășirea cu Duhul Sfânt. Tocmai de aceea, creștinul este stimulat, în acest urcuș în desăvârșire, să tindă în sus: «Râvniți harismele mai mari» (I Corinteni 12, 31). Stingerea elanului către Dumnezeu înseamnă în același timp o reducere a energiilor persoanei umane.

Citat

„Căci dacă «și stea de stea se deosebește în strălucire» (I Cor. 15, 41), adică în bogăția luminii, dar nici una din stele nu e fără lumină, atunci nu-i adevărat ceea ce s-a decretat de filozof (Varlaam), după ce a pornit împotriva isihaștilor, că darurile lui Dumnezeu sunt numai cele atotdesăvârșite. Dar și fratele Domnului dintre apostoli a spus: «Tot darul desăvârșit de sus este» (Iacov 1, 11), dar nu «atotdesăvârșit». Dar acesta îndrăznind să adauge la cuvintele dumnezeiești ceva de la sine, e firesc să pornească și împotriva celor ce le citesc pe acestea prin lucrare.

„Deci îl voi întreba pe el: nu vor înainta sfinții în veacul viitor la nesfârșit în vederea lui Dumnezeu? E vădit fiecăruia, că la nesfârșit. Căci Dionisie, tâlcuitorul celor cerești, ne-a învățat ca și îngerii se bucură de o înaintare veșnică în ele, prin iluminarea de mai înainte făcându-se capabili de una mai clară. Dar nici dintre cei ce s-au împărtășit în tot veacul pe pământ de aceea, nu am văzut sau auzit pe vreunul să nu fi dorit una încă și mai desăvârșită. Deci, dacă dorința celor ce au dobândit-o nu se oprește, iar harul de mai înainte îi împuternicește spre împărtășirea de cele mai mari, și dacă Cel ce Se dăruiește pe Sine este nesfârșit și Se unește cu prisosință și din belșug, ce piedică mai e ca să nu și înainteze fiii veacului viitor în ea la nesfârșit, agonisind har din har și urcând cu bucurie urcușul cel neobosit. Așadar, tot darul de sus e desăvârșit, dar nu atotdesăvârșit. Căci Cel atotdesăvârșit nu primește adaos.” (Sfântul Grigorie Palama, Despre rugăciune, 11, în Filocalia rom., vol. VII, p. 236-237).

Bibliografie

• Grégoire de Nysse, La vie de Moise, introducere, text critic și traducere de Jean Daniélou, ed. 3-a, Les Editions du Cerf, Paris, 1968 (Coll. «Sources Chrétiennes»), Theoria II, p. 257-282;
• Everett Ferguson, God's Infinity and Man's Mutabilily: Perpetual Progress According to Gregory of Nyssa, în «Greek Orthodox Theological Review», 1-2 (1974), p. 59-78;
• Nicolae Fer, Cunoașterea lui Dumnezeu și idea de epectază la Sfântul Grigorie de Nyssa, în «Ortodoxia», XXIII (1971), nr. 1, р. 82—96.

Surse

• Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. „Epectază”, p. 144-145.