Încreștinarea rușilor
Încreștinarea rușilor s-a produs în mai multe faze: sunt mai întâi știri din 860 din timpul patriarhului Fotie cel Mare, se cunoaște apoi creștinismul Olgăi din Kiev, dar convertirea oficială a poporului rus s-a făcut prin Vladimir din Kiev în jurul anului 988.
Înainte de Vladimir
Primele știri
După un atac nereușit al rușilor din 860 împotriva capitalei imperiului bizantin au început tratative între aceștia și bizantini pentru relații reciproce normale.
Există știri potrivit cărora a venit la Constantinopol o delegație rusă, iar membrii ei au cerut să fie botezați, lucru și împlinit[1]. O altă știre pretinde că li s-ar fi dat rușilor chiar un arhiepiscop, care să se ocupe de creștinarea lor.
Într-o enciclică a Sfântului Fotie cel mare adresată în primăvara 867 arhiepiscopilor răsăriteni se afirmă că rușii „care ridicaseră mâna împotriva imperiului romeilor” acum „au schimbat credința lor păgână și fără Dumnezeu, pe care o avuseseră în trecut, cu religia curată și adevărată a lui Hristos, ei s-au dovedit buni supuși și oaspeți, în ciuda atacului de pradă, care s-a abătut de curând asupra noastră”.
Cu toate acestea, sursele arată că rușii rămân în mare parte păgâni, deci acest eveniment nu a dat roade imediate.
Olga din Kiev
Printre vizitele desfășurate cu fast în capitala imperiului în timpul domniei lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, avem informații asupra vizitei prințesei Olga de Kiev în deceniul anilor 950. Olga era văduva lui Igor, fostul prinț al Kievului, și, spre deosebire de acesta, ea era deja creștină[2], căci a sosit la Constantinopol însoțită de preot.
Primirea pompoasă care i-a fost pregătită la Constantinopol a contribuit la îmbunătățirea atmosferei în vederea creștinării de mai târziu a rușilor.
Cu toate acestea, Olga nu a reușit să-l convingă pe fiul ei, Sviatoslav, să fie botezat, deoarece acesta era îngrijorat de faptul că va fi batjocurit. Nepotul ei însă, Vladimir din Kiev, va fi cel ce va încreștina poporul rus.
Despre români
Până acum drumul la Constantinopol era numai pe mare, dar fiul lui Igor și al soției sale Olga (botezată ca Ana), Sviatoslav, încearcă să meargă la Constantinopol și pe uscat. Acest drum pe uscat însă trebuia să treacă și prin Basarabia de sud și Dobrogea. Dar despre români, nu avem știri în vremea asta. În „Cântecul oastei lui Igor” scris în sec. XII (unii istorici bănuiesc autenticitatea acestei scrieri; un fel de epopee rusă) s-ar părea că există unele ecouri vagi, care deci nu prea folosesc. Într-un loc e vorba de Dunăre, apoi mai e pomenit un personaj istoric care apare aici legendar, „Troian”. Marele împărat roman, cuceritor al Daciei, fusese zeificat de slavi în ale căror legende intrase. Dar acestea sunt lucruri insuficiente pentru a pune vreo bază pe ele[3].
Vladimir din Kiev
Botezul
Context istoric
Când împăratul bizantin Vasile al II-lea lupta împotriva uzurpatorului Bardas Focas în 988 și nu dispunea de suficiente forțe militare, a apelat la cneazul Vladimir din Kiev pentru ajutor, demers explicabil în baza tratatului încheiat de Ioan Tzimiskes cu Sviatoslav (fiul Olgăi), potrivit căruia rușii se obligau să îi ajute pe bizantini în asemenea împrejurări.
Vladimir (972-1015) a acceptat cererea împăratului, dar a pretins în schimb mâna prințesei porfirogenete Ana, sora lui Vasile. Promisiunea i-a fost făcută în acele împrejurări grele, dar după înfrângerea lui Focas, Vasile, ținând seama de mentalitatea dominantă de atunci, potrivit căreia o prințesă porfirogenetă nu trebuie să ia în căsătorie un barbar (iar barbari erau considerați toți cei care nu aparțineau imperiului și civilizației lui), a refuzat să o dea de soție pe sora sa Ana lui Vladimir. Drept represalii, acesta a atacat Chersonul, posesiune bizantină în Crimeea, și în aceste condiții împăratul a trebuit să cedeze.
Totuși, Vasile a acceptat cu condiția ca Vladimir să se boteze și împreună cu el tot poporul.
Desfășurarea botezului
Prințesa Ana a pornit spre Cherson însoțită de demnitari bizantini și mai ales de clerici. Se pare că botezul lui Vladimir a avut loc la Cherson, în catedrala orașului, în toamna anului 988, după care în anul următor, cortegiul de clerici și demnitari bizantini împreună cu Vladimir și cu Ana au mers la Kiev, unde a avut loc botezarea în Nipru a întregului popor.
După aceste evenimente, mulți clerici bizantini au rămas în Kiev, unde au ridicat biserici și au slujit poporul, atât în limba greacă cât și în cea slavă. Să ne reamintim că Bizanțul fusese inițiatorul introducerii limbii naționale în biserică, și drept urmare slavona fusese utilizată în Moravia, Serbia și Bulgaria.
Anul botezului
În ce privește data la care a avut loc botezul și căsătoria lui Vladimir, există păreri diferite. Biserica rusă a adoptat în mod oficial anul 988, luând în considerare relatările din Cronica lui Nestor. De aceea, în anul 1988 s-a sărbătorit cu mare fast mileniul botezului rușilor.
De altfel, mulți istorici moderni de renume nu sunt de acord cu această dată și pledează pentru anul 989 (printre aceștia și Dimitrie Obolensky), care este mai probabilă deoarece misiunea varego-rușilor trimiși de Vladimir se va fi terminat abia după înfrângerea lui Bardas Focas, la Abydos, care a avut loc în acest an, și numai după victorie cneazul rus putea cere o recompensă, iar Vasile tot după înlăturarea crizei avea timp să se ocupe de căsătoria sorei sale.
Inițierea în creștinism
Primul contact
Încă nelămurită este problema dacă Vladimir a fost inițiat în creștinism cu un an sau doi înainte de a se boteza la Cherson în vederea căsătoriei cu Ana sau a făcut acest lucru numai obligat de acest eveniment (cum spune Cronica lui Nestor). Izvoarele nu sunt prea clare în această privință.
Potrivit opiniei lui D. Obolensky, creștinarea lui Vladimir s-ar fi făcut în două etape, și anume: el ar fi fost timp de un an sau doi catehumen la Kiev, iar la Cherson a avut loc botezul propriu-zis. Așa procedase și prințesa Olga, care fusese inițiată în credința creștină la Kiev și a primit botezul cu mare fast în 957 la Constantinopol, nașă fiind chiar împărăteasa Elena, soția lui Constantin Porfirogenetul.
Un rol în inițierea lui Vladimir în credința creștină va fi avut și bunica sa Olga. Totuși, Kievul rămânea un puternic centru păgân din cauza varegilor și rușilor, legați de cultele tradiționale păgâne. Așa s-ar explica de ce unele izvoare ne vorbesc de cinstirea de către Vladimir a divinităților păgâne în frunte cu Perun. Nu trebuie uitat că Vladimir era fiul lui Sviatoslav, păgân și anti-bizantin feroce.
Rolul Bizanțului
Schimbarea de atitudine a lui Vladimir în favoarea creștinismului trebuie pusă pe seama legăturilor cu Bizanțul, mai ales că în acea vreme exista o propagandă puternică în vederea câștigării rușilor la islamism, din partea bulgarilor de pe Volga, ori la iudaism, venită de la kazari. Papa, la rândul său, făcea demersuri să-l atragă pe Vladimir la credința Romei. Se spune că Vladimir i-a ascultat pe toți și i-a refuzat. Când a auzit de la bulgari că islamul interzice credincioșilor să bea vin, Vladimir le-a răspuns: „Băutura este bucuria rușilor, noi nu putem exista fără ea” și i-a expediat.
Propunerea misionarilor bizantini l-a atras și a trimis la Constantinopol delegați să se informeze asupra doctrinei și cultului. Aceștia au fost cuceriți de frumusețea liturghiei la care au asistat în biserica Sfânta Sofia, când li s-a părut că văd coborându-se din cer îngeri, care slujesc împreună cu preoții. Fastul slujbelor bizantine și măreția lăcașului de cult i-au cucerit.
Concurența papalității
Concurența cea mai mare pentru câștigarea rușilor o reprezenta însă papa prin Imperiul german, restaurat și organizat de regii saxoni. În a doua jumătate a sec. al X-lea, Biserica Romei a înregistrat succese răsunătoare în procesul de creștinare prin convertirea slavilor de la Marea Baltică și a polonezilor. Luase ființă episcopatul de Praga, iar misiunea s-a extins până în Scandinavia. Demersurile făcute pe lângă ruși nu au fost însă încununate de succes. Prestigiul Bizanțului era mai mare și diplomația lui mai fină.
Liturghia
În legătură cu creștinarea lor se pune o chestiune însemnată pentru istoria rușilor[3]. Ei n-au primit liturghia în limba greacă, ci în slavonă.
Liturghia aceasta în limba slavă se născuse în sec. IX prin cei doi frați Metodiu și Chiril care traduseseră cărțile sfinte pentru moravi în dialectul bulgar din Macedonia. N-a avut însă succes în Moravia dar s-a răspândit în Bulgaria, unde Bizanțul a permis-o, adăugând astfel la cele trei limbi socotite sfinte, ebraica, latina, greaca și pe aceasta slavonă și mai înainte și pe cea siriacă. Adoptarea în slavă a liturghiei a fost făcută din motive de comoditate, fiindcă astfel era înțeleasă mai ușor de toți slavii căci pe aceea vreme deosebirile dintre limbile slave nu erau așa mari ca astăzi.
Întrebarea care se pune este, pe ce cale s-a introdus această credință creștină la ruși? Nu avem o dovadă despre predicatori în Rusia, dar e sigur că au fost, căci dacă armata rusă venise din sud înseamnă că au fost influențe. Mai era de asemenea și drumul de comerț care trecea pe la Tulcea și pe care influențele se puteau transmite. E probabil că și românii au contribuit cu ceva, căci românii adoptaseră această liturghie slavonă în secolul X ca o necesitate politică ce a ținut până la marile reforme ale lui Matei Basarab și Vasile Lupu, când s-a introdus liturghia în limba română.
Deci și de la români se vor fi dus misionari căci teritoriul român era atins de ruși. Ar exista dovezi pentru aceasta, în limba rusă, în care numele de Crăciun e ca la români; deci adoptat. În organizația lor de asemenea, cuvântul boier fără i așa cum e la români se păstrează și la ei pe când la bulgari, spre exemplu, persistă. De aici se văd și influențele de limbă.
După Vladimir
Începuturile creștinismului
Cu toate acestea, Rusia Kieveană nu a fost convertită la creștinism dintr-o dată. Biserica a fost la început restrânsă în principal la orașe, în timp ce o mare parte din mediul rural a rămas păgân până în secolele al XIV-lea și al XV-lea.
Biserica Rusă în perioada kieveană era subordonată Constantinopolului, iar până în 1237 mitropoliții Rusiei erau de obicei greci. În amintirea zilelor când mitropolitul venea din Bizanț, Biserica Rusă continuă să cânte în greacă salutul solemn către un episcop, eis polla eti, despota („la mulți ani, stăpâne”). Dar dintre ceilalți episcopi, aproximativ jumătate erau ruși nativi în perioada kieveană; unul era chiar un evreu convertit, iar altul un sirian.
Influențe apusene
Kievul se bucura de relații strânse nu doar cu Bizanțul, ci și cu Europa de Vest, iar anumite trăsături din organizarea timpurie a Bisericii Ruse, cum ar fi zeciuielile ecleziastice, nu erau bizantine, ci occidentale. Mulți sfinți occidentali care nu apar în calendarul bizantin erau venerați la Kiev; o rugăciune către Sfânta Treime compusă în Rusia în secolul al XI-lea menționează sfinți englezi precum Alban și Botolph, și un sfânt francez, Martin din Tours.
Unii autori au susținut chiar că până în 1054 creștinismul rus era la fel de latin pe cât era grec, dar aceasta este o mare exagerare. Rusia era mai aproape de vest în perioada kieveană decât în orice altă perioadă până la domnia lui Petru cel Mare, dar datora incomparabil mai mult culturii bizantine decât celei latine. Napoleon avea dreptate din punct de vedere istoric când îl numea pe împăratul Alexandru I al Rusiei „un grec al Imperiului de Jos”.
Invazia mongolă
S-a spus că cel mai mare ghinion al Rusiei a fost că i s-a permis prea puțin timp pentru a asimila pe deplin moștenirea spirituală a Bizanțului. În 1237, Rusia Kieveană a ajuns la un sfârșit brusc și violent din pricina invaziilor mongole. Kievul a fost jefuit, iar întreaga țară rusă a fost invadată, cu excepția nordului îndepărtat din jurul Novgorodului. Un vizitator la curtea mongolă în 1246 a consemnat că în teritoriul rus nu a văzut nici oraș, nici sat, ci doar ruine și nenumărate cranii umane. Dar, dacă Kievul a fost distrus, creștinismul kievean a rămas o amintire vie.
Note
Surse
- Emilian Popescu, Curs de Bizantinologie, Facultatea de Teologie a Universității București.
- Kallistos Ware. The orthodox church, Baltimore, Maryland, Penguin Books, 1963.
