Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale

La acest articol se lucrează chiar în acest moment! Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale este o eparhie a Bisericii Ortodoxe Române - în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale -, cu jurisdicţie în: Franţa, Elveţia, Belgia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda şi Islanda.

Întâistătătorul ei este Înaltpresfințitul arhiepiscop și mitropolit Iosif (Pop) al Europei Occidentale şi Meridionale.

Istorie

Începuturile

Prezența comunitară românească în Europa Occidentală, premisă pentru apariția unor parohii sau „capele” ortodoxe românești, a început să se facă simțită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai întâi la Leipzig (Lipsca) și Paris, în condiții și pentru motive diferite, dar și la Viena și Baden-Baden:

Viena

Colonia românească din Viena se organizează bisericește în anul 1893, iar la 8 ianuarie 1907 sfințesc o capelă pe care o pun sub jurisdicţia Mitropoliei Bucovinei, care le-a trimis şi preoţi pentru slujirea serviciile religioase.

Baden-Baden

„Capela Mihail Stourdza” din Baden-Baden, construită între anii 1864-1866 de prințul moldovean Mihail Sturza, are inițial caracter de fundaţie privată, înălțată de fostul domn în cinstea memoriei fiului său, mort tragic la Paris în 1863 la vârsta de numai 17 ani. Abia începând cu anul 1882 capela este pusă, prin dorința ctitorului, sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, care a și numit pe preoţii deservenţi ai acestui sfânt locaş.

Leipzig (Lipsca)

Comunitatea românilor din Lipsca s-a rugat mai întâi în biserica grecească din localitate, mitropolitul Nifon al Ungro-Vlahiei numind, la 5 august 1852, pe ieromonahul Ghenadie Ţeposu, preot slujitor la capela ortodoxă greacă din Lipsca, cu care scop l-a hirotesit duhovnic şi arhimandrit.

În anul 1858 însă, după ce românii își văd refuzat dreptul de a folosi capela grecilor, se hotărăsc să pună bazele unui locaş de închinare propriu. Locaşul noii biserici a fost sfinţit la 7 septembrie acelaşi an 1858, având hramul Sfântul Gheorghe.

Capela funcționează până la începutul anului 1881, când Ministerul afacerilor străine al României dispune desfiinţarea ei.

Paris

Întemeierea și arhimandritul Iosafat

Comunitatea românească din Paris se formează în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu venirea la studii a tinerilor boieri din cele două Principate române.

În mijlocul acestor tineri va veni la Paris, în anul 1853, arhimandritul Iosafat Snagoveanul (Ioan Vărbileanu, după numele de mirean), un cleric educat al vremii, fost ministru în guvernul revoluționar de la 1848, exilat împreună cu ceilalți capi ai revoluției de la 1848 în Valahia. În același an, Arhimandritul Iosafat va întemeia ”Capela Română din Paris”, pentru care va obține, cu sprijinul Turciei prin ambasadorul ei la Paris, autorizația de funcționare din partea autorităților franceze.

Situată într-un imobil din 22 rue Racine, la Paris în Cartierul Latin, împodobită la început cu ajutorul bănesc al proscrișilor exilați la Paris, capela este sfințită de arhimandritul Iosafat la 22 noiembrie 1853 (vechiul calendar), și funcționează cu binecuvântarea patriarhului Gherman al IV-lea al Constantinopolului.

La 1860, după 12 ani de expatriere și 7 ani de funcționare a capelei de la Paris, arhimandritul Iosafat călătorește la București și pune în mod formal capela sub patronajul Mitropoliei Ungro-Vlahiei.

Iosafat moare la 1872 fără ca o nouă biserică să poată fi construită, în ciuda existenței mai multor proiecte și încercări.

De la cumpărarea Capelei Dormans-Beauvais (1882) până la al doilea Război mondial

La 1880, arhimandritul Partenie Clinceni, superiorul de atunci al capelei, anunță autorităților române primirea unui aviz oficial de expropriere a imobilului din 22 rue Racine din partea autorităților franceze (care urmau să extindă laboratoarele Facultății de Medicină din Paris în cartier). Statul român are doi ani pentru a se decide între construirea unei noi biserici și cumpărarea unui locaș care să fie adaptat cultului ortodox.

La 5 septembrie 1882, Regatul României cumpără ”Capela Dominicanilor”, fosta capelă a Colegiului Dormans-Beauvais (monument istoric din secolul al XIV-lea), în Cartierul Latin, 9 bis, rue Jean de Beauvais.

După aproape 10 ani de lucrări de restaurare, capela este mai întâi binecuvântată de preotul superior de atunci,protoiereul Ioan Severin, la 2 februarie 1892, și apoi sfințită solemn de episcopul vicar al mitropolitului Iosif Gheorghian, arhiereul Inochentie Moisiu Ploieșteanul, la 31 mai 1892.

Până la al Doilea Război mondial, Biserica Română din Paris cunoaște un timp de înflorire, mai multe personalități ale Bisericii Ortodoxe Române (mai mulți viitori episcopi sau profesori de teologie) slujind aici de-a lungul anilor.