Vincențiu de Lerins

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Sfântul Vincențiu de Lerins (în latină: Vincentius Lirinensis) a fost un călugăr, teolog și scriitor bisericesc din Galia meridională a secolului al V-lea, mort în jurul anilor 445-450. Scrierea sa cea mai cunoscută este Commonitorium-ul, redactat în jurul anului 434 sub pseudonimul Peregrinus. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 24 mai.

Biografie

Viața sa este cunoscută în principal din lucrarea De viris illustribus a lui Ghenadie de Marsilia.

Vincențiu s-a născut printre leuci din nordul Galiei, în Civitas Leucorum, astăzi episcopia de Toul. Era fiul lui Epiroc și fratele mai mare al lui Lup de Troyes (prăznuit la 29 iulie), provenind dintr-o familie ilustră a Galiei. La început a îmbrățișat cariera armelor și a ocupat funcții importante în lume, dar a știut să se desprindă la timp de această deșartă frământare și s-a retras la mănăstirea Lérins, în Provence lângă Cannes, întemeiată cu puțin timp înainte de Sfântul Honorat de Arles (prăznuit la 16 ianuarie). Acolo s-a dedicat, în liniștea isihiei, studiului stăruitor al Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți și a devenit vestit atât prin știința și elocința sa, cât și prin sfințenia vieții.

În urma alcătuirii unei colecții de extrase teologice din Fericitul Augustin, în jurul anului 434, la puțin timp după Sinodul ecumenic de la Efes (431), simțind apropierea morții, el a redactat Commonitorium-ul sau „Îndrumarul (instrucțiunea scrisă) Pelerinului împotriva ereticilor”, care reprezintă un adevărat discurs metodologic în Teologie, în care formulează criteriile prin care se poate distinge dacă o doctrină este eretică sau conformă credinței creștine. Această lucrare a devenit una dintre lecturile de referință ale Occidentului creștin.

Sfântul Vincențiu și-a încheiat viața în pace la mănăstire și a adormit în Hristos în jurul anului 445 și, probabil, nu mai târziu de anul 450.

Commonitorium-ul

Vincențiu de Lérins explică trei criterii pentru a distinge eroarea eretică de credința adevărată.

  • Primul criteriu constă în unitatea credinței de-a lungul timpului și spațiului: „Trebuie să avem cea mai mare grijă să ținem drept adevărat ceea ce a fost crezut pretutindeni, întotdeauna și de către toți” — Quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est.
  • Al doilea criteriu constă în verificarea coerenței progresului în credință: „Se cuvine, așadar, ca înțelegerea, cunoașterea și înțelepciunea fiecăruia dintre creștini și ale tuturor să crească și să înainteze mult, atât cea a fiecărei persoane, cât și cea a întregii Biserici, de-a lungul veacurilor și generațiilor, cu condiția să crească potrivit firii lor proprii, adică în același sens, după aceeași dogmă și aceeași gândire.”
  • Al treilea criteriu constă în citirea Scripturilor în cadrul Sfintei Tradiții: „Canonul dumnezeiesc trebuie interpretat potrivit tradițiilor Bisericii universale și regulilor dogmei catolice.”

Sfântul Vincențiu de Lérins definește astfel în mod admirabil Tradiția Bisericii, nu ca pe un ansamblu de formule încremenite, ci ca pe un trup viu care crește și se dezvoltă, rămânând totuși mereu identic cu sine însuși.

Această lucrare a cunoscut un succes considerabil în Occident și rămâne până astăzi unul dintre cele mai sigure îndrumare ale credinței ortodoxe.

Surse