Teofana Împărăteasa
Sfânta Teofana (gr. Θεοφανώ – Theophano; 866/67 – 10 noiembrie 897) a fost o împărăteasă bizantină, soția împăratului Leon al VI-lea cel Înțelept. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face pe 16 decembrie.
Viața
Sfânta Teofana s-a născut și a crescut în Constantinopol. Era de neam din înalta noblețe constantinopolitană, din vestiții Martinachi (gr. Martinakios, care erau înrudiți cu dinastia bizantină amoriană[1]), fata lui Constantin și a Anei, amândoi de loc din Răsărit. Constantin și Ana se mâhneau și se întristau în fiecare zi că nu aveau copii, și chemau în ajutor pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunile lor și le făceau în cinstita biserică a Maicii Domnului din Vascu. Și se rugau, zicând: „Să ni se dezlege, Doamnă, stăpâna lumii, lipsa de copii, care ne topește pe noi, robii tăi!”. Și pentru că s-au rugat cu credință au primit o fetiță. După ce a fost înțărcată și după ce a împlinit șase ani, a învățat Sfintele Scripturi și se împodobea cu tot felul de virtuți. Părinții vedeau toate acestea și se bucurau; se gândeau că nu-i departe ziua când vor culege roadele unui copil atât de bun. Iar când copila a crescut și a întrecut pe cele asemenea ei, chiar pe cele mai bune dintre ele, s-a făcut căutare de către împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886) după o copilă frumoasă și virtuoasă, ca să fie dată soție fiului lui, Leon, viitorul împărat Leon al VI-lea cel Înțelept. Și au găsit împărații toate aceste bunătăți la Teofana, fiica lui Constantin și a Anei. Atunci toate s-au umplut de bucurie și de veselie.
Dar n-a trecut multă vreme și vicleanul diavol a semănat zâzanie în urechile împăratului Vasile, prin limba lui Santovarin, așa că împăratul a închis pe fiul său Leon împăratul, împreună cu soția sa, trei ani. De sfințirea bisericii Sfântului Prooroc Ilie s-a împăcat cu fiul său, și au ieșit împreună la slujbă.
Când împăratul Vasile l-a lăsat singur împărat pe fiul său Leon (886-912), din pricina bolii ce venise peste el, atunci cinstita împărăteasă Teofana trăia în palatele împărătești, dar se îngrijea de mântuirea sufletului ei. Socotea ca nimic mărirea împărătească, iar desfătările vieții, ca pe o pânză de păianjen și umbră, le disprețuia; nu înceta zi și noapte să slujească lui Dumnezeu cu psalmi, cântări și rugăciuni și să-L facă îndurător prin milostenii. Purta haine înflorate de porfiră, era înveșmântată pe dinafară cu toate podoabele împărătești, dar pe sub podoabele acestea își chinuia în ascuns trupul în zdrențe. Îi plăcea viețuirea schimnicească și disprețuia mesele bogate și scumpe; se hrănea cu pâine și cu legume. Dădea săracilor banii ce-i cădeau în mână și podoabele, socotite de lume de preț pentru desfătările vieții; dădea celor lipsiți hainele ei scumpe; îndestula cu cele de trebuință pe văduve și orfani; îmbogățea cu bani și cu moșii locașurile sărace ale monahilor. Se îngrijea de slugi ca de frați; nu chema niciodată pe nimeni pe nume, ci tuturora le spunea: "Domnule". Nu rostea jurământ cu limba ei și nici minciună sau ocară nu ieșea de pe buzele ei. Niciodată nu a încetat să se întristeze și să jelească pe ascuns, să ude așternutul ei cu lacrimi. Cei din jurul ei vedeau patul ei acoperit cu așternuturi țesute cu aur; dar când se lăsa noaptea, împărăteasa părăsea patul și se culca jos, pe podea, pe care așternea o rogojină și zdrențe de păr. Se scula din ceas în ceas ca să înalte laude lui Dumnezeu. De aceea, din pricina viețuirii sale prea aspre, s-a îmbolnăvit. Dar și boala a fost pentru ea prilej de înfrânare; n-a încetat să împartă pâine la săraci, iar gura ei, obișnuită cu grăirea dumnezeieștilor cântări, nu contenea să grăiască graiurile sfinte ale lui David; nu trecea cu vederea să laude de șapte ori pe zi pe Domnul. Niciodată n-a dormit somn de odihnă fără lacrimi. O durea inima de suferințele celorlalți; se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ei; întindea mâna de ajutor celor osteniți, sprijinea pe văduve, era bucurie și mângâiere celor împresurați de necazuri și nevoi.
După moartea fiicei sale, Evdochia (în 892), împărăteasa a dorit să renunțe definitiv la lume și să se retragă într-o mănăstire, dar nu a obținut binecuvântarea de a face acest lucru de la părintele ei duhovnicesc, Sfântul Eftimie (viitor patriarh al Constantinopolului, prăznuit la 5 august).
Totuși, de dragul lui Hristos Teofana s-a lepădat de lume și de toate cele din lume; a luat jugul cel bun al Domnului, a ridicat pe umerii ei crucea și n-a fost lipsită de bunătățile cele făgăduite. Simțind că pleacă din trup și din lume, a chemat pe toți să o sărute cu sărutarea cea mai de pe urmă, și așa și-a dat în pace lui Dumnezeu sufletul, la 10 noiembrie 895. Teofana nu avea încă treizeci de ani când a murit. Imediat după trecerea ei la Domnul și înmormântarea ei în Biserica Sfinților Apostoli, minunile și vindecările s-au înmulțit la racla cu sfintele ei moaște, care este păstrată până în zilele noastre în biserica Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol[2].
Note
- ↑ V. https://en.wikipedia.org/wiki/Byzantine_Empire_under_the_Amorian_dynasty
- ↑ Nota P. Macarie în Sinaxar: L’empereur ayant fait construire une église en son honneur, à côté de celle des Saints-Apôtres, il la dédia à tous les saints en disant : « Si Théophano est sainte, qu’elle soit unie à tous les saints ». Ce fut, d’après le Synaxaire du Pentecostaire composé par Nicéphore Calliste Xanthopoloulos (XIVe s.), l’origine de la fête de Tous les Saints, célébrée le dimanche après la Pentecôte.
