Canaan
Canaan este vechiul nume al Palestinei (de la Canaan, fiul lui Ham, unul dintre cei trei fii ai lui Noe), înainte ca poporul ales să primească acest teritoriu ca Țară a Făgăduinței din partea lui Dumnezeu.
Țara Canaanului era locuită de caananiți; cele dintâi populații semitice care s-au așezat în ținutul dintre râul Iordan și Marea Mediterană, venind din sud-est, de la Golful Persic; ei fac parte din marea familie a populațiilor semitice (aramei, akkadieni, babilonieni etc.) populații ce locuiau încă, din mileniul IV î.Hr., în vastul teritoriu cuprins între peninsula Sinai, Deșertul Siriei, Marea Mediterană, cursul superior al Eufratului și Munții Taunus.
În Vechiul Testament, în inscripții și mai ales în biblioteca de tăblițe de la Ras-Shamra (vechi oraș fenician), descoperită în 1929, se găsesc informații asupra religiei canaaniților, fenicienilor și arameilor, religie politeistă, naturistă, inferioară religiei egiptene și asiro-babiloniene. Această religie politeistă avea ca zeu suprem pe „El“, adică „cel puternic“ și zeu foarte popular, numit Baal. Lui îi aduceau jertfe sângeroase, pe înălțimi. Preoții lui Baal se numeau Kohin și practicau magia, mantica, aveau cultul morților.
Canaanul avea să devină „Țara Făgăduinței“, dată de Iahve lui Avraam și urmașilor săi, poporul lui Israel, din care trebuia să se nască Mesia.
În Noul Testament, „cananean” sau „cananeiancă” este un termen generic pentru fenician sau feniceancă - cum este cazul pentru femeia cananeiancă căreia Domnul Iisus îi vindecă fiica (Matei 15); evanghelistul Marcu explică „și femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei” (Marcu 7, 26).
A se vedea și:
Surse
- Pr.Prof.Dr. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2
- Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975
