Biserică (locaș)
În uzul cotidian, termenul biserică (lat. basĭlĭca, d. vgr. basiliké) se referă, cel mai adesea, la clădirea sau locașul în care comunitatea creștină locală se adună pentru închinare, rugăciune comună și jertfă duhovnicească.
În orașe și la sate bisericile sunt punctele de referință în jurul cărora se încheagă nu numai comunitățile parohiale ci și întreaga viață socială și politică (polis = cetate).
Fiind locul prezenței lui Dumnezeu, biserica este întotdeauna ctitorită pe moaștele unui sfânt și este locul, prin excelență, unde se săvârșesc Sfintele Taine ale Bisericii și unde noi ne putem împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului real, duhovnicește, din tot ceea ce cuprinde ea (locașul) și textele sfintelor slujbe.
Întotdeauna biserica este orientată cu altarul spre răsărit și poate avea fie formă de cruce (stil bizantin) fie de navă.
Cuprins
Istorie
În anii imediat următori Pogorârii Duhului Sfânt, noii creștini se întâlneau la Templu și în sinagogi.
După ce creștinismul a început să se răspândească în afara Țării Sfinte și până pe la sfârșitul secolului al II-lea se foloseau pentru adunările de cult anumite săli sau încăperi mai spațioase din unele case de locuit ale creștinilor mai înstăriți, ori chiar case întregi transformate în biserici și puse la dispoziția comunităților. De pe la sfârșitul secolului al II-lea înainte, se construiesc chiar biserici creștine propriu-zise, adică edificii sau lăcașuri anume destinate pentru nevoile cultului.[1]
După ce împăratul Constantin cel Mare a emis Edictul de la Milano (313), au început să fie construite clădiri mai mari, dedicate în mod special închinării, deoarece nu mai era nevoie să se ascundă pentru creștini.
Bisericile au fost construite într-o varietate de forme: clădirea rectangulară orientată spre răsărit este cea mai comună; alte forme arhitecturale comune pentru biserici includ bazilicile (clădiri ale Bisericii creștine timpurii, cu nave laterale), formele octogonale, pătrate, circulare sau în formă de cruce. Pentru a obține un tavan înalt, boltit, multe biserici au cupole și pot avea turnuri de clopote, fie ca parte a clădirii principale, fie ca structuri independente.
Arhitectura bisericilor creștine
Numită și casa lui Dumnezeu în care toată suflarea (este chemată, nn) să laude pe Domnul (Psalm 150, 6), biserica este imaginea sensibilă a Bisericii cerești, este cerul pe pământ, este, în mic, un cosmos organizat liturgic cu o arhitectură specifică, cu orânduială precisă a picturii și cu o împărțire deja tradițională: altar, naos, pronaos la care se poate adăuga și pridvorul (sau tinda bisericii).
Altarul este partea ce mai de răsărit și este rezervat slujitorilor (episcopi, preoți, diaconi) având în mijloc Sfânta Masă, în stânga Proscomidiarul, iar în dreapta diaconiconul unde se păstrează veșmintele, vasele și obiectele liturgice.
Naosul formează partea centrală a bisericii și este despărțit de altar prin (catapeteasmă).
Pronaosul este despărțit de naos printr-un zid sau prin niște stâlpi. Aici stăteau în vechime catehumenii și penitenții, iar până nu demult femeile.
Când pronaosul a fost integrat cultului, a apărut pridvorul, care i-a luat locul funcțional.
