Apolinarie de Laodiceea

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Apolinarie "cel Tânăr" (mort în 390) a fost episcop de Laodiceea în Siria, teolog condamnat ca eretic de Biserică, dar care a avut în același timp contribuții importante la Hristologia ortodoxă. Învățătura sa despre Iisus Hristos de la un anumit moment a luat numene de Apolinarism‎ și a fost condamnată ca erezie de Biserica creștină la sinoadele de la Alexandria (în anul 362) și Constantinopol (381).

Viața și activitatea

Apolinarie s-a convertit la creștinism împreună cu tatăl său, Apolinarie cel Bătrân. Împreună au lucrat la punerea Vechiului Testamentului sub forma poeziei homerice și în stilul pindaric, iar a Noului Testament după modelul dialogurilor platonice, pe timpul când împăratul Iulian interzisese creştinilor studiul clasicilor greci.

Cunoscut îndeosebi ca oponent fervent al Arianismului, Apolinarie a mers atât de departe în râvna sa de a accentua dumnezeirea lui Iisus și unitatea persoanei Sale încât a ajuns să nege existența unui suflet rațional uman (gr. νους - nous) în natura umană a lui Hristos, acesta fiind înlocuit în El de către logos, astfel că trupul Său ar fi fost o formă de umanitate slăvită și spiritualizată. Împotriva acestei păreri, poziția ortodoxă a fost aceea de a susține că Hristos și-a asumat natura umană în totalitate, inclusiv sufletul rațional (νους) pentru că numai astfel a putut El să fie exemplu și mântuitor. Sistemul apolinarian a fost considerat ca fiind un Dochetism pur, care susținea că dacă dumnezeirea, fără constrângere, a influențat natura umană, atunci nu ar fi existat posibilitatea unei reale puneri la încercare a acesteia și a unei adevărate înaintări în umanitatea lui Hristos. Această poziție a sa a fost condamnată de către mai multe sinoade, în special de către cel Ecumenic de la Constantinopol (381).

Această condamnare nu a împiedicat însă ca ideile lui Apolinarie să aibă urmări considerabile. Astfel, după moartea lui Apolinarie, susținătorii ideilor sale s-au împărțit în două secte, cea mai conservatoare primind numele de Vitalieni (de la Vitalis, pretendentul apolinarist la scaunul episcopal din Antiohia), iar cealaltă Polemeeni, acestea adăugând alte aserțiuni, cum ar fi că cele două naturi erau atât de amestecate încât până şi trupul lui Hristos ar fi fost vrednic de adorație. Întregul tip de gândire apolinarian a continuat să persiste în ceea ce avea să fie mai târziu Școala Monofizită.

Apolinarie a avut o contribuție durabilă în ceea ce privește teologia ortodoxă prin faptul că a susținut că Hristos este consubstanțial (de aceeași natură) cu Tatăl în ceea ce privește dumnezeirea Sa și consubstanțial cu noi în ceea ce privește umanitatea Sa. Această formulă, care își are originea în gândirea lui Apolinarie, a devenit mai târziu doctrina ortodoxă oficială. Apolinarie a fost de asemenea unul dintre primii care a susținut că Dumnezeu(-întrupat) a suferit și a murit pe cruce, afirmație care pe atunci a fost imediat condamnată, dar care mai târziu a fost acceptată în teologia ortodoxă (disputa călugărilor sciți).

Deși Apolinarie a fost un scriitor prolific, n-a mai rămas aproape nimic sub numele lui din ceea a scris. Totuși o parte din scrierile sale se ascund sub numele unor Părinti ortodocși, de exemplu ἡ κατα μερος πιστις, mult timp atribuită lui Grigorie Taumaturgul. Aceste scrieri au fost adunate și publicate de către Hans Lietzmann.

Există de asemenea două scrisori din corespondența sa cu Vasile al Cezareei. Autenticitatea lor este pusă la îndoială de către unii experți, întrucât acestea îl arată pe Vasile cerând sfaturi teologice de la Apolinarie cu privire la termenul ortodox „homoousios”. Totuși aceste temeri nu sunt fondate întrucât înainte ca Apolinarie să promoveze ceea ce aveau să fie considerate doctrine eretice, el era un episcop foarte respectat și prieten al lui Atanasie cel Mare şi Vasile cel Mare.

Apolinarie de Laodiceea trebuie distins de Claudiu Apolinarie, episcop al Hierapolis, care purta același nume și care a scris una dintre primele „Apologii” creștine (c. 170).

Scrieri

Referințe

Surse

  • Wikipedia