Biserica transilvăneană în perioada horthystă

România în 1940 cu regiunea ocupată de maghiari marcată cu galben.

Din 1940 până în 1945, Ungaria a ocupat o parte din Transilvania, în urma Dictatului de la Viena. Astfel, Biserica transilvăneană în perioada horthystă a suferite numeroase abuzuri provocate de ocupația străină.

„Plâng românii de pretutindeni, bărbați, femei și copii, la sate și la orașe. Ochii lor se umezesc la răstimpuri dese și inima îi doare cumplit în fața crudei realități pe care a creat-o arbitrajul de la Viena. Ardealul a fost rupt în două, ca un obiect neînsuflețit, și jumătate a fost predat, din nou, asupritorilor de până ieri, iar jumătate a fost lăsat să se zbuciume de dorul, de trebuința organică după cealaltă parte. A fost tratat ca o entitate fizică, pe când el este un întreg sufletesc, un trup viu, un membru unitar al familiei românești.”

(Pr. Dumitru Stăniloae)

Context istoric

Prin odiosul Diktat de la Viena din 30 august 1940, partea de nord a Transilvaniei, cu 43.492 km² și 2.667.000 de locuitori, marea majoritate români, a fost atribuită Ungariei horthyste.

În timpul celor patru ani de ocupație, populația românească de aici a fost supusă unor persecuții neîntrerupte: peste 15.000 de români au fost uciși, maltratați sau schingiuiți, peste 280.000 au fost expulzați, alții internați în lagăre de concentrare sau trimiși la muncă forțată în Germania.

La aceste crime se adaugă desființarea școlilor românești și a tipografiilor, precum și a altor așezăminte culturale românești, suprimarea ziarelor și a revistelor românești, interzicerea folosirii limbii române, obligativitatea maghiarizării numelor, deposedarea țăranilor români de pământ și a altor categorii de cetățeni de bunurile lor materiale, concedierea în masă a muncitorilor români din fabrici etc.

Represaliile împotriva Bisericii

Represiunile horthyștilor s-au îndreptat și împotriva Bisericii Ortodoxe Române — singura instituție românească rămasă în teritoriul vremelnic ocupat — și a slujitorilor ei.

Episcopii

Maramureș

Episcopul Vasile Stan al Maramureșului a fost silit să părăsească Sighetul și să se stabilească la Sibiu, preoții săi închiși sau siliți să se refugieze, biserici ortodoxe închise, iar bunurile Episcopiei confiscate, încât practic ea putea fi considerată desființată.

Oradea

Episcopul Nicolae Popoviciu de la Oradea a fost expulzat peste graniță într-un vagon de marfă, împreună cu câteva sute de alți intelectuali români din Oradea. Episcopul Nicolae și-a stabilit sediul eparhiei la Beiuș (cu parohiile rămase în România), iar Academia teologică din Oradea s-a mutat la Timișoara.

Cluj

Singurul ierarh ortodox căruia i s-a îngăduit să rămână la postul sau a fost episcopul Nicolae Colan al Clujului, care a luat sub ascultarea sa duhovnicească pe toți credincioșii ortodocși. În cei peste patru ani de ocupație a avut mult de suferit din partea autorităților horthyste, fiind adeseori anchetat, împiedicat să facă vizite canonice și multe altele.

Cursurile Academiei teologice din Cluj au continuat cu un număr foarte redus de studenți și de profesori.

Clerici martiri

Pe lângă numeroșii preoți alungați din parohiile lor, câțiva din cei rămași au căzut jertfă furiei oarbe a horthyștilor, fiind uciși în chip barbar.

Așa a fost protopopul Aurel Munteanu din Huedin, torturat și ucis la 10 septembrie 1940, preoții Traian Costea din Treznea — jud. Sălaj, împușcat în cap, străpuns cu baionetele și apoi ars în 9 septembrie 1940, Andrei Bojor din Secuime, Grigorie Danci din Lona—Cluj, ucis în toamna anului 1944, la retragerea trupelor horthyste, apoi Andrei Jebeleanu din Periam—Timiș, ucis de trupele hitleriste în retragere, ctitorul bisericii și consilierul parohial Ioan Popescu din Mărtănuș—Covasna, ucis cu topoarele, în septembrie 1940.

Distrugerea bisericilor

Teroarea autorităților și a trupelor de ocupație horthyste s-a îndreptat îndeosebi asupra credincioșilor din partea de est a Arhiepiscopiei Sibiului. Au fost dărâmate până la temelie 17 biserici ortodoxe, din Biborțeni, Racoșul de Sus, Boroșneul Mare, Comolău, Căpeni, Vârghiș (toate în jud. Covasna), Borsec, Ditrău, Ocland (jud. Harghita), Filea (jud. Mureș), Sălard (jud. Bihor), cea din Belini (jud. Covasna) lovită cu tunurile în septembrie 1944 etc. Câteva biserici ortodoxe au fost transformate în magazii de cereale, altele devastate și profanate (Odorhei, Alta Seacă, Bodoc, Mărtănuș etc.).

Încercări de deznaționalizare

În afară de acestea, episcopia greco-catolică maghiară din Hajdudorogh și-a reluat acțiunea de înstrăinare a credincioșilor români din parohiile aparținătoare ei până în 1918.

Guvernul horthyst intenționa să înființeze o Mitropolie ortodoxă maghiară pentru credincioșii ortodocși români, sârbi, cehi și slovaci din Ungaria, firește, cu limba maghiară în cult. A și fost numit un șef al Bisericii ortodoxe maghiare cu reședința în Munkacs, un oarecare Mihail Popoff, fost preot militar în armata rusă, sub ascultarea căruia au fost trecute și câteva parohii românești din Ungaria trianonică, aparținătoare până atunci Episcopiei Aradului. Niciun ierarh ortodox n-a vrut să-l hirotonească, mai ales în urma intervențiilor și lămuririlor date de Patriarhia română. Ulterior s-au ivit alți candidați la ocuparea postului deținut de Popoff.

S-a înființat și o Facultate de teologie ortodoxă în Budapesta cu limba de predare maghiară, la care s-a înscris un singur român (care avea totul gratuit), tot în vederea maghiarizării celor de alt neam. Mulți dintre credincioșii români rămași în Ungaria trianonică au fost siliți să treacă la alte confesiuni, de regulă la cea catolică sau reformată.

Sfârșitul războiului

Înfrângerea Germaniei fasciste și a Ungariei horthyste au pus capăt încercărilor de înstrăinare a românilor, din partea de nord a Transilvaniei. Îndată după eliberarea ei, episcopii Nicolae Popoviciu și Vasile Stan s-au întors la păstoriții lor, ca și preoții refugiați.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.