Maxim Kavsokalivitul
Cel între sfinți părintele nostru Maxim Kavsokalivitul (1270-1365) a fost un călugăr și pustnic din Muntele Athos, premergător isihasmului. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 13 ianuarie.
Viața
Sfântul Maxim s-a născut în orașul Lampsac în jurul anului 1270 și a fost educat la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din localitate. La vârsta de șaptesprezece ani a părăsit casa părintească, a devenit călugăr și a trecut prin ascultare sub îndrumarea bătrânului Marcu, un călugăr de pe muntele Ganos (Tracia), care era considerat cel mai bun călăuzitor duhovnicesc din Macedonia. După moartea părintelui său duhovnicesc, sfântul a urmat asceza sub îndrumarea mai multor Părinți din pustie, cu o viață extrem de strictă, pe muntele Papikion (1290). Ajungând în Constantinopol (1305), sfântul Maxim a fost constant prezent la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Vlaherne, ca și cum ar fi locuit la intrare, expus batjocurii publice, ca un nebun pentru Hristos. Dar era foarte apreciat de sfântul Patriarh Atanasie (prăznuit la 28 octombrie).
De acolo, a plecat pe Muntele Athos și a devenit călugăr la Marea Lavră a Sfântului Atanasie (1310). Cu o supunere totală și o ascultare perfectă, imita virtuțile sfinților care ilustraseră aceste locuri. Lipsit de orice confort și chiar de o chilie, cânta în biserică fără a-și distrage mintea de la rugăciunea interioară, cu ochii mereu scăldați în lacrimi.
Din tinerețe, Sfântul Maxim a avut o mare dragoste pentru Maica Domnului. A rugat-o stăruitor să-i acorde darul rugăciunii minții neîncetate. Într-o zi, pe când venera icoana ei, a simțit o căldură și o flacără intrându-i în inimă din icoană. Nu l-a ars, dar a simțit o anumită dulceață și căință interioară. Din acel moment, inima lui a început să repete Rugăciunea lui Iisus de la sine. În acest fel, Fecioara Născătoare de Dumnezeu i-a împlinit cererea.
Într-o zi, Maica Domnului l-a invitat în vis să urce pe vârful Athosului pentru a primi, asemenea lui Moise, tablele Legii spirituale. Acolo, a perseverat singur în rugăciune timp de trei zile și trei nopți, rezistând curajos asalturilor repetate ale demonilor. În cele din urmă, Maica Domnului i-a apărut, înconjurată de curtea cerească și strălucind de glorie divină. Ea l-a reconfortat cu o pâine miraculoasă, i-a dat puterea împotriva demonilor și i-a poruncit să trăiască de acum în singurătate pe pantele Athosului, pentru a deveni un luminător pentru mântuirea multor suflete. După ce Preasfânta Fecioară a dispărut, sfântul a rămas încă trei zile bucurându-se ca în Paradis de lumina și parfumul pe care le lăsase; apoi a coborât, plin de bucurie, și și-a povestit viziunea unui bătrân care trăia lângă biserica sfântului prooroc Ilie din Carmel. Dar acesta, lipsit de discernământ spiritual, i-a reproșat că a fost victima unei iluzii spirituale. În loc să încerce să se justifice, smeritul Maxim a luat aceste cuvinte ca un semn de la Dumnezeu și a decis să pară de atunci în ochii tuturor ca un nebun și un înșelat. Lipsit de lucrurile cele mai necesare, umbla desculț, expus arsurilor soarelui și rigorilor frigului. Trăia ca un înger al pustiei și construia din loc în loc o colibă primitivă din crengi, pe care o ardea de îndată ce o construia, de unde și numele său de Kavsokalivitul („arzătorul de colibe”).
Cei de pe Muntele Sfânt, cunoscând privațiunile și durerile extreme ale Sfântului Maxim, l-au privit mult timp cu dispreț, chiar dacă el atinsese înălțimea și perfecțiunea vieții spirituale. Când Sfântul Grigorie Sinaitul (prăznuit la 27 noiembrie) a sosit pe Athos, l-a întâlnit pe sfântul nebun. După ce a vorbit cu el, a început să-l numească un înger pământesc. Sfântul Grigorie l-a convins pe Sfântul Maxim să înceteze să se comporte ca un nebun și să locuiască într-un singur loc, astfel încât alții să poată beneficia de experiența sa duhovnicescă. Ascultând cuvintele Sfântului Grigorie și sfaturile altor Bătrâni, Sfântul Maxim a ales o locuință permanentă într-o peșteră lângă renumitul Bătrân Isaia.
În mai multe rânduri, călugării l-au văzut ridicat în aer în timpul rugăciunii sau înconjurat de o lumină atât de strălucitoare încât au crezut că chilia lui a luat foc. Rugăciunea constantă, care a țâșnit ca focul din inima lui, a respins toate atacurile demonilor și i-a eliberat pe mulți dintre posedații care i-au fost aduși. Dumnezeu îl binecuvântase cu un dar extraordinar de profeție, prin care îi îndrepta pe păcătoși dezvăluind tainele inimii lor, îi dezvăluie pe ereticii care veneau să-l înșele și prevedea evenimentele viitoare.
Teofan, egumenul mănăstirii Vatopedi, a scris despre Sfântul Maxim: „Îl invoc pe Dumnezeu ca martor, că am văzut eu însumi câteva dintre miracolele sale. Odată, de exemplu, l-am văzut călătorind prin aer dintr-un loc în altul. Am ascultat cum a făcut o predicție despre mine, că mai întâi voi fi egumen, iar apoi mitropolit de Ochrid. El mi-a dezvăluit chiar cum voi suferi pentru Biserică.”
Așa le-a prezis celor doi co-împărați, Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1354) și Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391), războiul civil care îi va dezbina în curând (1347-1352) și că și-a anunțat moartea iminentă († 1364) Patriarhului Sfântul Calist I (prăznuit la 20 iunie).
Deasupra cabanei sale se afla o peșteră, în care a petrecut ulterior mai mult de paisprezece ani; apoi de acolo, s-a dus să se stabilească la mică distanță de Marea Lavră, într-o chilie mică pe care a lăsat-o moștenire ucenicului și biografului său, Sfântul Nifon Athonitul (prăznuit la 14 iunie).
Sfântul Maxim și-a dat sufletul Domnului în pace pe la 1365, la vârsta de nouăzeci și cinci de ani.
Toți călugării din Athos, pustnici și cenobiți, l-au plâns ca pe un părinte și învățător duhovnicesc și imediat l-au cinstit ca pe un sfânt.