Sfârșitul Bizanțului românesc
Sfârșitul Bizanțului românesc este un concept istoriografic ce presupune o continuare a formelor bizantine, după căderea Constantinopolului (1453), prin intermediul principatelor române. Astfel, dacă se acceptă premisa că spiritul bizantin ar fi continuat prin Țara Românească și Moldova, se pune și întrebarea când și cum a dispărut, dacă a dispărut.
În concepția lui Nicolae Iorga, „moartea Bizanțului” a fost săvârșită prin importarea ideilor revoluționare apusene înlesnită de fanarioții și intelectualii greci din principatele române.
Cuprins
Iorga despre formele bizantine
Un reprezentant de seamă al ideii continuității bizantine a fost Nicolae Iorga, care a susținut că după prăbușirea imperiului bizantin, spiritul bizantin a fost continuat îndeosebi de principatele române. Dezvoltând această idee de-a lungul vieții, N. Iorga a publicat:
- Contribuțiuni la istoria Munteniei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (1896)
- Actele și fragmentele cu privire la istoria românilor (1897)
- Documente privitoare la familia Cantacuzino (1902)
- Istorie a poporului român (1905)
- Istoria Imperiului otoman (1908-1913)
- Românii și noua stare de lucruri în Orient (1912)
- Istoria statelor balcanice în epoca modernă (1913)
- Vasile Lupu ca următor al împăraților de Răsărit în tutelarea Patriarhiei de Constantinopole și a Bisericii ortodoxe (1913-1914)
- Muntele Athos în legătură cu țerile noastre (1913-1914)
- Fundațiuni religioase ale domnilor români în Orient (1913-1914)
- Fundațiunile domnilor români în Epir (1913-1914)
- Supraviețuirea bizantină în țările române (1913)
- Marile familii bizantine și ideea bizantină în România (1931)
În sfârșit, spre sfârșitul vieții sale, Iorga publică faimoasa sa lucrare Bizanț după Bizanț în 1935.
Astfel, acest articol reprezintă poziția prezentată de Iorga în cartea „Bizanț după Bizanț”.
Context istorico-social (sec. XVII)
Introducere
Pentru a da o nouă direcție tendințelor, atât de lăudabile, către învățătură ale moștenitorilor Bizanțului în secolul al XVII-lea, era nevoie de un spirit călăuzitor: o dată mai mult, el veni din Apus, în epoca la care se producea în Franța secesiunea de la Port-Royal, acțiunea janseniștilor, și la care în Italia un Leon Allatius lucra pentru unirea Bisericilor, iar înalta școală de la Padova atrăgea pe viitorii „iatrofilosofi”, a căror serie începe cu această a doua jumătate a veacului al XVII-lea. Ilie Miniat, marele orator, episcop de Kalavryta, era originar din insulele Ionice.
Nicolae Milescu
La Constantinopol și în Moldova Meletie Sirigul juca un rol însemnat. Un Nicolae Milescu, român, „moldo-valah”, - „moldo-lacon”, cum îi plăcea să interpreteze această denumire națională, perfect cunoscător al limbii grecești, va traduce în românește Biblia, îndată după ce logofătul Eustratie dădea traducerea integrală a lui Herodot în românește, și, trecând în Rusia, va fi acolo, în același timp, primul compilator de opere de știință cu caracter mai mult sau mai puțin superstițios, și un celebru călător în China; totodată, el ataca Roma, într-o lucrare în grecește al cărei titlu făgăduia doar combaterea greșelilor lui Mahomed. Vistiernicul muntean Gheorghe Carida, din Trikala, poseda manuscrise de drept bizantin.
Academia din Constantinopol
Încă de pe vremea lui Chiril Lucaris, Academia din Constantinopol dobândise ca director un învățat de mare renume, care avea să fie în curând șeful unui întreg curent de restabilire a vechii „didascalii” a bizantinilor. Teofil Coridaleu (Skordalos), un atenian, trebuie considerat ca inițiatorul mișcării „filosofice” literare și școlare. Medic, fost dascăl la Veneția (1609-1614), apoi la Zante, în Cipru chiar (1629), înainte de a veni în 1630 la Constantinopol, influențat de apuseni, continuând, în ce privește simpatia pe care o avea pentru luterani, pe cei doi Zigomalas și în cea pentru calvini pe Chiril Lucaris, el a exprimat, sau a făcut să fie exprimate, idei care au stârnit împotrivirea ortodoxiei tradiționale, reprezentată prin colegul său Sirigul. Dositei al Ierusalimului s-a crezut obligat să combată această nouă erezie. După o scurtă trecere pe la conducerea eparhiilor Lepanto și Arta, rebelul se duse în 1646 să moară la Atena, pe care o iubea și unde era înconjurat de respect.
Fundamentul secularizării (sec. XVIII)
Literatura
- A se vedea și Literatura teologică în epoca fanariotă
La școala bucureșteană de la Sf. Sava, ca la Academia constantinopolitană, de altfel, se explica, în 1707, Homer, Focilide și Pitagora, Esop, Sofocle și Euripide, Pindar, Xenofon, Tucidide, Plutarh, Demostene și Isocrate, apoi, din literatura sacră Grigore de Nazianz și Sinesius, din cea bizantină Agapet, Teofilact Symocata. Se folosea gramatica lui Laskaris și cea a lui Alexandru Mavrocordat.
Un Marcu Porfiropulos, din Cipru, un Iacov Manos din Argos aveau rosturi acolo în 1713. Ceva mai târziu, pe la 1720, călugărul Atanasie, care conducea școala din Iași, cerea pentru elevii săi un Chrysoloras sau un Caton, ca și „alte lucruri poetice, folosite de începători”: era, întreg, programul bizantin.
Dar la București se copia Hesiod și în splendida mănăstire Văcărești, de lângă capitală, ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat, la care alipise el și o bibliotecă, se învăța Iliada. Într-un catalog de cărți de la mănăstirea lui Barnovschi, la Iași, se găsesc, pe lângă o antologie de poeți antici, Odiseea, Iliada, și comentariile lui Eustatiu, Teocrit, Eschil, Euripide, Aristofan, Xenofon, Isocrate, Demostene, „Organonul” lui Aristotel, Oppian, „Dipnosofiștii”, operele Sf. Vasile, ale lui Vasile din Seleucia, Grigore din Nazianz, Sf. Ioan Chrisostomul, Maxim Peloponesianul, Lexiconul lui Suidas și Nomocanonul lui Matei Vlastares, împreună cu manuale de gramatică, de la Laskaris până la Sevastos din Trapezunt, cum și lucrări recente de teologie.
Gândirea elenistă
Dar nu în calitate de greci tinzând a greciza, ci ca moștenitori ai unei civilizații universale de limbă grecească, acești dascăli se străduiesc prin școlile abia întemeiate să câștige pe orice ortodox la elenismul lor de nuanță bizantină. La Iași, marele retor al patriarhiei, Constantin, pus în fruntea Academiei eline, se plânge că boierii, sub înrâurirea latinismului polon al iezuiților stabiliți în capitala Moldovei, nu vor să-și învețe copiii grecește, și o mărturisesc fățiș. Cu toate acestea, dacă cutare dascăl declară că, Fanarul aflându-se pe Dunăre, el n-are ce visa la Constantinopol, altuia în schimb, lui Iacov Manos din Argos, i se pare, la 1720, că la București a găsit „moartea” și „iadul”. Domnul Moldovei Mihai Racoviță, un român de viță veche, credea la 1725 că trebuie să-și trimită fiul la Constantinopol ca să se formeze și să-și facă studiile.
E drept că învățământul acesta îndruma mai curând către elenismul cel vechi decât spre epoca bizantină. Nicolae, fiul lui Alexandru Mavrocordat, imita pe Cicero în cartea sa moralizatoare Περὶ καθηκόντων, și îl vedem interesându-se de arheologie, căutând locul unde au fost Clazomene și Theos. În corespondența cu Hrisant Notaras, el îi amintește de Ionia, pe care o vizitase acest luminat cleric. El gustă claritatea „stilului ionian” folosit de amicul său patriarhul, cu prilejul acesta.
Însă „bizantinismul" lor constă mai cu seamă în adânca credință față de imperiu, de-a lungul acestei prime perioade, singură „filosofia" franceză a secolului având să deie alte aspirații unei noi generații. Astfel, Ioan Mavrocordat declara lui Hrisant Notaras că dacă a pornit războiul între turci și imperialii germani, el dorește victoria „puternicei împărății”, acestei „κραταιὰ βασιλεία”, numai pentru ca să poată trage folos creștinii.
Noua direcție a Bisericii
Biserica ajunsese acum să nu mai ridice la demnitatea supremă pe clericul care dispunea de banii cei mai mulți, luați cu împrumut, destinați să ispitească lăcomia turcească, ori pe cel mai dibaci în materie de intrigi, ci pe cel care se impunea prin cunoștințele și însușirile sale.
Dositei Notaras
- Articol principal: Dositei al II-lea al Ierusalimului.
Dionisie Seroglanul, protejatul lui Constantin Brâncoveanu, scria patriarhului Moscovei și țarilor scrisori care au fost foarte prețuite pentru calitatea stilului. S-au păstrat scrisori asemănătoare și de la patriarhul Alexandriei, Gherasim al II-lea cretanul, care-i cerea lui Brâncoveanu să pună a i se tipări tratatul de retorică. Neofit al IV-lea, din Adrianopol (1688-1689), care intrase în relații cu țarul, este înnoitorul Bisericii sale. Calinic al II-lea confirmă privilegiile Marii Școli de la Constantinopol. Tot astfel și elevul lui Coridaleu, Dositei al II-lea, patriarhul Ierusalimului, în urma vizitei de mai înainte a patriarhului Nectarie, care mersese la Moscova pentru a pacifica biserica rusească (1664).
Acest om foarte înzestrat și de o neobosită activitate, de o superioară și nobilă ambiție, despre a cărui operă literară, care cuprinde și culegeri de scrieri împotriva latinilor, își dădu seama în curând că rolul său nu trebuie să fie acela al unui rob turcesc la Cairo, luându-se la ceartă cu sinaiții metohului lor egiptean pentru bănuții câtorva credincioși, nici al unui parazit și tovarăș de praznice al colegului său constantinopolitan, trăind din veniturile metohului din capitală, cu numeroși susținători: el se stabili definitiv la Dunărea munteană.
Aici, datorită prieteniei lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, el jucă un rol predominant ca teolog, ca tipograf, și mai ales ca element de disciplină în cele două țări românești, depășind cu mult ceea ce făcuseră la Moscova predecesorii săi Teofan și Paisie. O tipografie grecească apăru în Moldova prin dărnicia bogatului domn Gheorghe Duca, un rumeliot, și Dositei va publica acolo, împreună cu acele volume groase de combatere a propagandei catolice, care veneau din Ardealul, câștigat de partea împăratului și năpădit de iezuiții care atrăgeau la Unire o mare parte din români, frumoasa sa „Istorie a patriarhilor de Ierusalim”.
În Țara Românească el se va asocia cu un călugăr din Ivir, din Iberia caucaziană, acel Antim, foarte înzestrat ca desenator, care, deși străin, ajunsese să ocupe mai întâi postul de egumen al vechii mănăstiri a Snagovului, apoi cel de episcop de Râmnic și în sfârșit de mitropolit al țării, dând în tipografia sa lucrări în românește, în grecește, în slavonește chiar, și, pe deasupra acestor limbi europene, în arabă, iar sub direcția unuia din elevii săi, un ardelean, chiar la Tiflis, în limba georgiană colaborare rodnică, ce se va prelungi multă vreme.
În același timp, acest observator scrupulos al dogmei ortodoxe va patrona Biserica românească din Ardeal, examinând atent doctrina capilor improvizați care se obișnuiseră să fie hirotonisiți la București, și pornind la luptă, cu riscul de a stârni mânia împăratului împotriva domnului Țării Românești, a lui Brâncoveanu, care îl susținea în această campanie, contra încercărilor iezuiților de a-și atrage pe toți ortodocșii români de la nordul Carpaților, el sfătuiește, amenință și excomunică.
Hrisant Notaras
În urma sa, această operă, care ca limbă e grecească, dar îmbrățișează toate națiile care contribuie la civilizația bizantină, va fi continuată de nepotul său Hrisant Notaras.
Începând ca arhidiacon al acelei Biserici din Ierusalim pe care atât de rar o va cerceta la fața locului, preferând, ca Dositei, șederea asigurată și bănoasă în principatele românești, acest om, interesat de orice fel de științe, care-și făcuse studiile în Italia, unde era o întreagă colonie de studenți la Padova, trimiși din Țara Românească și din Moldova, și la Paris chiar, unde a publicat o lucrare de matematică, împodobită cu portretul lui, se amestecă de aproape în politica moldoveană, orientată, sub conducerea tovarășului său de învățătură Dimitrie Cantemir, către alianța cu Rusia lui Petru cel Mare, conceput ca un nou împărat bizantin care merge să-și ia în stăpânire tronul constantinopolitan. După Dositei, ajungând el însuși patriarh, Hrisant trece, cu scurte popasuri la Constantinopol, de la București, unde a sfințit și falnica mănăstire a Văcăreștilor, ridicată de Nicolae Mavrocordat, care îi va adăuga și o bibliotecă, devenită celebră, la Iași, stabilindu-se la mănăstirea Sf. Sava.
O întreagă operă școlară i se datorește, imitând în acest colegiu domnesc ceea ce stolnicul Cantacuzino crease la București. La un moment dat, un patriarh de Alexandria, Samuil, va apărea alături de dânsul, în același timp în care capitala munteană, primind pe Silvestru al Antiohiei, izgonit de iezuiții, foarte activi și acolo, vede înălțându-se prin grija lui Constantin, fiul și urmașul lui Nicolae Mavrocordat, o biserică siriană, a Sf. Spiridon.
Contemporan cu Hrisant, patriarhul Atanasie al V-lea, supus, după cât se pare, influențelor catolice, avea întinse cunoștințe muzicale. Calinic al III-lea, în 1726, funcționa ca director al Academiei: era un hierokeryx și el. Samuil I fusese elevul Academiei din Constantinopol și chiar profesor la această instituție, iar Gherasimal III-lea fusese numit de acesta director al aceleiași școli.
Pe vremea în care Meletie de Ianina, mitropolit de Arta, și mai târziu de Atena, se încumeta să scrie monumentala sa Istorie a Bisericii întregi, un Mitrofan Gregoras, poetul epocii, înainte de Iosif de Târnova, se mulțumea să fie, la vârsta de peste o sută de ani, un prețuit om de casă al domnilor români de origine constantinopolitană.
Poezia
Spiritul setos de a cunoaște al lui Constantin Daponte, elevul lui Ierotei Comnenul, interesat de politică, de istorie, cu înclinări poetice care l-au îndemnat pe viitorul ieromonah Chesarie, care avea să sfârșească la Muntele Athos, să scrie versuri în felul lui Anacreon, nu fără o influență ce venea din Franța „filosofică”, dădu, pe la jumătatea aceasta a veacului al XVIII-lea, forma la care ajunsese o mișcare din ce în ce mai depărtată de tonul grav, de demnitatea solemnă, de pedantismul bizantinilor. El scrie în greaca populară scrisori ca cele adresate mamei sale sau cele către un corsar, către prietenii săi, și în același timp, epistole întocmite cu grijă, din care reiese când solemn și doct, când simplu și afectuos.
Secretar al mai multor prelați și al lui Ioan-Vodă Mavrocordat, iscălind în 1741: „Constantin Ștefan Daponte, citeț, consul al Marii Anglii, secretar al prea vestitului principat al Ungrovlahiei și dascăl la una din școlile românești de limbă greacă din București”, el unește în afecțiunea lui pe grecii, din care se trage, cu românii a căror țară, limbă și trecut le cunoaște. El nu face nicio deosebire între moldoveni și munteni, între aceștia, deoparte, și grecii de cealaltă. Mariorița Rosetti este pentru el o „soră", iar boierii munteni vechi cunoștințe. La adânci bătrânețe, el va lua un ton biblic pentru a proslăvi această Țară Românească, „gloria lumii, podoaba Europei”, și „auritul București”, „dulcele București”; „faima țării ajunge până la Ierusalim și belșugul ei se revarsă asupra Sfântului Munte”; dar el nu va uita să condamne decăderea moravurilor, regretând sărăcia tuturor și cotropirea lor de către turci (1760).
Europa îl interesează în acțiunea lui diplomatică. Mare admirator al tuturor oamenilor de carte, din care întocmește o listă nesfârșită, atât de prețioasă pentru biografia unora și chiar pentru cunoașterea celorlalți, el se gândește la dezrobirea creștinilor din Răsărit și declară că, dacă vechile proorociri nu s-au îndeplinit, vina este „a nevredniciei noastre și a rușilor, ca și a slăbiciunii (ἀχρειότητα) care s-a dovedit mai luminos decât soarele în acești șase ani de război”, după 1789. El o spune fățiș: dacă ar tăcea, adaugă, până și pietrele ar striga. Dar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Bizanțul, care dăinuia chiar sub această formă italiană, va fi lăsat deoparte.
Filosofia apuseană
La Ianina, un Balanos Rhizos se ocupa de matematici. Evghenie Vulgaris, care a întemeiat la Constantinopol „școala de filosofie și de teologie”, este și el influențat de Occident, dar școala lui nu ținu decât șaptesprezece luni. Marele dascăl bucureștean, după 1750, macedoneanul Manase Eliade, care învățase la Padova și la Bologna, nu făcea parte din „medicii-filosofi”, ci era un pasionat de fizică și de matematici, care urmase și cursurile universității din Lipsca; „Moesiodacul” Iosif, de origine română, născut la Cernavodă, în Dobrogea, cunoștea totodată franceza și italiana, ocupându-se de cartografie și fiind îndrumătorul, în acest domeniu, al lui Rigas, autorul hărților din Noul Anacharsis, ca și al hărților Moldovei și Țării Românești.
De acum înainte, cu un Evghenie Vulgaris, un Lambru Fotiade (mort la 1805), un Neofit Duca, un Ghenadie, care a făcut o călătorie la Lipsca, un Costante și un Vardala, un Dimitrie Daniil Filipide, educat în sens vienez și german, „filosofia” franceză înlocuiește dominația de până atunci a gramaticii și a retoricii, cu un trecut de câteva secole, pe care Bizanțul le transmisese moștenitorilor săi. Școlile de științe și de limbi occidentale, înființate de Grigore Alexandru Ghica și de Alexandru Ipsilanti la Iași și la București, fură îndrumate în sensul acesta.
Noul spirit apusean
Introducere
Un spirit nou venea în același timp prin mijlocirea grupurilor prospere de negustori greci care se formau în Apus.
Încă de la sfârșitul veacului al XVII-lea, împăratul acordase privilegii foarte întinse comercianților greci, slavi, români, chiar - acestea fiind și ele o formă, economică de astă dată, a comunității bizantine - care voiau să înlesnească schimbul de produse între Occidentul germanic și Turcia. Colonia de la Tokaj, cea de la Oradea Mare, de la Sibiu, din Brașov, deveniră în curând foarte bogate. Mai departe, erau grupul de la Triest, oraș aproape întemeiat de greci, și cele de la Pesta și Viena.
De altă parte, vedem un Pano Marutzi sau Maruzzi, de fel din Ianina, instalat la Veneția, unde neamul Caragiani avusese până atunci locul de frunte printre greci, fiind primit de împărat și, pare-se, chiar de regele Angliei și de Frederic al II-lea.
Caracterul
Toate acestea erau însă de un alt caracter decât cel tradițional. Din ce în ce mai mult, ideile străine, laicizarea, „filosofică” cuprindea totul. Curentul de idei inaugurat și susținut de împăratul Iosif al II-lea, „iozefinismul”, exercita asupra lor o influență de care, departe de a se feri, se mândreau. Mai nimic, nici măcar lecturile, nici caracterul școlilor, nu-i lega pe acești supuși ai Habsburgilor cu fanarioții din Iași și din București, în măsura în care aceștia nu erau nici ei câștigați de aceeași filozofie, la ei însă venită direct de la Paris, și cu fanarioții din Fanar, asupra cărora vecinătatea levantină, în plină descompunere, nu mai avea nicio înrâurire.
Viena devenea din ce în ce mai mult capitala grecismului, a balcanismului slav, a unui anumit româno-grecism chiar, orientat într-o direcție în întregime nouă: cu tot apelul său către națiunile creștine din sud-estul european, Rigas macedoneanul, fostul secretar al lui Brâncoveanu la București, dar stabilit la Viena, unde a tipărit frumoasele sale hărți, este reprezentantul noului spirit. Acesta domina până și clerul emigranților, acel „ἐφεμέριος” al ardelenilor, deși provenea mai ales din insulele Arhipelagului, având o situație de cvasiautonomie. Primele ziare grecești, ca „Loghios Hermes” și „Telegraful elenic”, ocupându-se de fapt de tot ce se petrecea între hotarele vechiului Bizanț, cu țările românești și centrele de colonizare cu tot, apărură acolo, la Viena, în curând ivindu-se, pe alături, și o presă sârbească.
Negustorii greci care obișnuiau să meargă la târgul din Lipsca, avându-și acolo, de pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, bisericuța lor, au exercitat o influență în același sens. Alții își câștigară o situație asemănătoare la Breslau, la Poznań, și starea lor de spirit trebuie să fi fost asemănătoare cu a celor pe care-i aflăm în aceeași vreme, la Livorno, la Londra și până la Philadelphia din America, al cărei nume în sine părea că e o chemare.
Fanariotismul european
Spiritul acesta își va găsi expresia în toate domeniile.
Administrația principatelor
El va da domnilor din a doua epocă fanariotă elanul către reformele în sens „european”. Deja, peste amintirea vechilor datini, Nicolae Mavrocordat încercase a normaliza administrația Principatelor, introducând ispravnici de județ și fiscali, permanenți ca în teritoriile austriece ale împăratului. Fiul său Constantin, pe care un călător lionez îndrăznea să-l asemuiască cu Petru cel Mare, îl depăși. Pe de o parte el institui o întreagă birocrație, introducând registre pentru adrese și acte judiciare și dând amploare, în materie de finanțe, „anatefterelor” care se întâlnesc în Moldova pe la 1650, și în Țara Românească pe vremea lui Brâncoveanu; pe de altă parte, el acorda țăranilor șerbi, care ajunseseră a fi vânduți întocmai ca robii țigani, libertatea legală. Dar cu un Grigore Ghica, un Alexandru Ipsilanti și un Constantin Moruzi se introduce un program de guvernare, cuprinzând și biserica însăși.
Reforma din învățământ
În învățământ apare reforma, inițiată de Manasse Eliade, care făcuse studii la Lipsca, pentru a fi apoi, ani de-a rândul, dascăl în București, și continuată de celebrul prelat Evghenie Vulgaris. Acesta, după ce-și făcuse stagiul între români, la Iași, avu curajul să întemeieze la Athos chiar o școală superioară în direcția aceasta, pe care numai brutalitatea fostului patriarh ecumenic Chiril al V-lea a fost în stare să o distrugă; se văd și astăzi ruinele acestei Academii a Muntelui Athos.
Instituții ale curentului reformator se găsesc și la București și la Iași; Alexandru Ipsilanti și Grigore Ghica înființară școli de influență apuseană, cu un program de învățământ progresiv și cu introducerea științelor și a limbilor moderne. Scarlat Sturdza dădu Academiei moldovene, cu ajutorul mitropolitului Iacov, un ardelean, noul statut, tot atât de modern cât și acela cu care, pentru aceeași epocă, se mândrea Polonia. Pe alături, un Amfilohie, care fusese câtva timp mitropolit titular al Hotinului, prelat format și el în Italia, autorul unei geografii, al unei aritmetici, traducător al călătoriilor abatelui Delaporte, colaborase și el la această occidentalizare.
Cumplitele chinuri la care a fost supus, timp de mai mult de o lună, în 1806-1807, Alexandru Ipsilanti, visătorul unei alianțe permanente între puterea turcească și spiritul grec, executarea acestui venerabil bătrân, binefăcător al țărilor românești, unde domnise de mai multe ori ca un „filosof", sfârșitul jalnic al celui căruia trupul îi fu pus la vânzare în fața caselor rudelor sale punea capăt ultimei iluzii a bizantinismului modernizat și occidentalizat.
Dar nu trebuie să uităm, fără îndoială, nici eforturile dascălilor greci, ca Govdelas, refugiat apoi la Varșovia, ca Ștefan Comitas, sau Veniamin din Lesbos, de a da o dezvoltare învățământului bizantin în capitalele țărilor românești, învățând pe urmașii boierilor români că și ei sunt, în „Dacia" lor, ca grecii, membri ai unei noi Elade.
Sfârșitul Bizanțului
Introducere
Fost secretar al boierilor din București și al consulatului Franței din capitala Munteniei, Rigas Velestinul, stabilit la Viena, unde publică harta „Călătoriilor tânărului Anacharsis”, dar și pe cele, atât de rare astăzi, ale celor două Principate, împodobindu-le cu portretele domnilor lor, fu reprezentantul unei idei care, deși trebuia să fie întrupată în primul rând de „copiii elinilor", la care face apel greceasca sa Marseillaise, urmărea, în vederea unei acțiuni revoluționare ca cea care continua în Franța, o colaborare a tuturor raselor din sud-estul european. Proiectul său de „Constituție democratică” se referea la toată Rumelia și Anatolia, la Arhipelag și la țările românești, „Vlahobogdania”.
Școlile din București și din Iași, înainte de răscoala grecilor aveau un alt caracter decât vechile academii de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu și a lui Nicolae Mavrocordat: un Neofit Duca, un Ștefan Comitas, un Veniamin din Lesbos, un Vardala, sau Govdelas, așezat mai târziu la Varșovia, unde a publicat în limba franceză o cărțulie despre Alexandru cel Mare, erau elevi ai „filosofilor" francezi și totodată admiratori ai clasicilor.
Nașterea naționalismului
În momentul trecerii de la bizantinism la naționalismul grecesc a fost, prin urmare, o revenire la antichitate, interpretată însă în sensul literaturii franceze din secolul al XVIII-lea. Ea e caracterizată, și are un corespondent în literatura românească, prin opera anacreonticului Atanasie Christopol, care, elev la București chiar, al lui Lambru Fotiade, a fost dascălul fiilor lui Alexandru Moruzi, și numai cu prilejul întoarcerii acestui boier în capitala otomană cunoscu el Constantinopolul; boier muntean, judecător, colaborator la redactarea codului patronului său Caragea (Karatzas), el a mers până în Transilvania, la Sibiu, unde a tradus pe Sextus Empiricus, făcând între timp o călătorie la Zante și petrecându-și cea mai mare parte a vieții la Dunărea românească. Reprezentațiile teatrului grecesc sub Vodă Caragea, înainte de 1821, fac parte din această revenire la antichitate.
Alexandru Ipsilanti
De fapt, Rusia, care visa la cucerirea Bizanțului, începând cu Ecaterina a II-a, ce și-a botezat nepoții Alexandru și Constantin, lăsându-se atrasă de călăuziri către „calea Ţarigradului", era aproape singura - dacă facem abstracție de planul conceput de Alexandru Ipsilanti de a reîntări Imperiul otoman, devenit greco-turc - care reprezenta acum ideea bizantină. Sub influența acestui spirit de la Petersburg, Alexandru Ipsilanti, - fiul lui Constantin-Vodă, căruia Rusia îi încredințase cârmuirea celor două Principate, în așteptarea noului „hospodarat" al Serbiei, al acelui domn care se dusese să moară în refugiul rusesc, - va trece peste spiritul acesta al secolului al XVIII-lea, pe care-l cunoscuse prin preceptorul său din București, și mai târziu prin participarea sa ca general rus la războaiele napoleoniene, prin prezența sa în mijlocul centrului internațional de la Viena mai întâi, și de la Petersburg pe urmă, pentru a încerca în 1812 - împreună cu toți ortodocșii, sub drapelul „Fenix"-ului, și cu privirile ațintite către Constantinopol, unde, cu patriarhul în frunte, Fanarul trebuia să-i ofere o revoluție, - reînvierea Bizanțului, în folosul, poate, al țarului omonim, sau chiar în folosul său.
Catastrofa de la Constantinopol, cu execuția patriarhului, corespunse cu răscoala din Moreea și cu refuzul categoric al românilor de a susține aventura bizantină, care lăsa cu totul indiferenți pe slavii din Balcani.
Atunci Bizanțul după Bizanț avea să moară.
Eteria
De altfel, Alexandru Ipsilanti, inițiatorul și conducătorul mișcării Eteriei, nu avea nici pregătirea, nici mijloacele de a reprezenta naționalismul grecesc. Acest fiu al unei românce, Văcărescu, a cărei mamă va însoți familia în exilul ei din Rusia, acest intim al Curții de influență franceză a țarinei Elisabeta, acest statornic oaspete al saloanelor din Viena pe vremea serbărilor diplomatice care au urmat după căderea lui Napoleon, acest proprietar de moșii în Moldova unul dintre frați i-a murit la București și a fost înmormântat la Mărcuța, mănăstire refăcută de bătrânul Vodă Alexandru, a cărui lespede de marmură se mai vede încă, nu putea avea un program ram întemeiat pe ideea de rasă. Într-una din proclamațiile sale, el se adresează nu numai grecilor, ci tuturor creștinilor din Balcani, amintindu-le, pentru a-i încuraja, de Maraton și Salamina; în alta, se îndreaptă către moldoveni, înfățișându-le programul său de caracter general. Alexandru Mavrocordat, un alt șef al mișcării, era, cu ochelarii săi și cu gulerul tare, un occidental interesat mai curând de amintirile elenice. Un Negri nu se deosebea întru nimic de aristocrația românească, din ce în ce mai pătrunsă de influența franceză, și de care era atât de legat.
Simbolul „Fenix”-ului, adoptat de Alexandru Ipsilanti, însemna, totuși, reînvierea Imperiului bizantin. Și în vederea acestei realizări făcuse el apel la boierii români și la șeful mișcării țărănești din Muntenia Tudor Vladimirescu, un fel de Masaniello, cu oarecare spoială grecească și vieneză; cu acest ideal înaintea ochilor va ține Tudor pe lângă el pe acei fruntași balcanici care aveau să-l trădeze, trecând în tabăra prințului fanariot, și anume Iordachi Olimpiotul, din Vlaho-Livadi, dintr-un neam de armatoli munteni, amestecat în răscoala sârbilor și apoi în războaiele Rusiei, unde erau atâția negustori greci, ca să fie la urmă șeful arnăuților ce stăteau de strajă în jurul domnului Munteniei, împreună cu „macedonenii", „gospodarii" slavi, Hagi Prodan și Machedonski.
Concluzie
A fost nevoie de influența țăranilor Moreii, a clerului din provincie, poate chiar a intelectualilor care se formau în Apusul împărțit pe națiuni, și de interpretarea dată de filelenii care alergaseră în sprijinul tentativei de a reface Elada, cât și pentru a susține o mișcare de liberalism național, ca ideea bizantină să dispară, în momentul în care clefții aveau, în virtutea vitejiei și a jertfelor făcute, dreptul de a vorbi mai tare decât intelectualii și decât diplomații.
Perspectiva lui P. P. Panaitescu
Istoricul P. P. Panaitescu, în acord cu N. Iorga, vede o continuare a formelor bizantine în țările române. Mai precis, în viziunea sa, este o continuare a bizantinismului popular—adică o formă simplificată a culturii bizantine—, preluat și comunicat românilor de către slavii sud-dunăreni. Tot în acord cu Iorga, Panaitescu consideră aceste forme bizantino-slave continuate până în secolul XVIII, plasând sfârșitul acestor infuențe la sfârșitul secolului sau chiar la începutul secolului XIX. În sfârșit, în opoziție cu Iorga, Panaitescu, adoptând aceeași interpretare istorică pe care o adoptă în majoritatea teoriilor sale cultural-istorice, vede sfârșitul bizanțului românesc ca o consecință socială, în acest caz datorată introducerii capitalismului din Apus și apariției clasei burgheze românești[1]:
- Capitalismul propriu-zis (spre deosebire de Frühkapitalismus, care începe din secolul al XVI-lea), noul val de invenții, noua expansiune colonială duc la un capitalism internațional mondial; acest capitalism a început să se intereseze și de România, care nu era până atunci cunoscută comerțului internațional; se face atunci „descoperirea” grâului românesc. Intrarea României în comerțul internațional a creat instrumentele, personalul acestui comerț, iar în interior agenții exploatării capitaliste a negoțului, ca și a pământului; acest personal a fost burghezia românească. Din ce elemente sociale vechi s-a recrutat această burghezie românească nu este ușor de spus, dar pare a fi dintr-o proporție egală din mica boierime, coborâtă de la conacurile moșiilor la orașe și care capătă o educație tehnică, din membrii vechilor bresle din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea, cu caracter local și interese reduse, cărora nu le putem acorda numele de burghezie, din funcționarii locali și, eventual, o mică parte de țărani așezați la orașe, fii de preoți și de chiaburi.
- E drept că s-ar putea obiecta că cei ce au introdus cultura occidentală la noi la începutul veacului al XIX-lea și chiar autorii revoluției de la 1848, care în cele politice este reflexul noii culturi românești, n-au fost burghezi, ci boieri tineri, care studiaseră la Paris și în alte centre din Apus. Dar această boierime, e vorba de boierimea mică și mijlocie, ca ranguri și ca avere, devenea de fapt o burghezie prin angrenarea ei în capitalismul comercial internațional. Anume proprietarii mijlocii deschid comerțul de grâne și de vite cu Austria și încep capitalismul comercial la noi (ce a adus atâtea nenorociri și exploatarea țărănimii, care nu era înainte, nici chiar în vremea fanarioților). Unii boieri devin ofițeri (Kogălniceanu, Bălcescu), alții tipografi (C.A. Rosetti), coborând în clasa burgheză.
Note
- ↑ P. P. Panaitescu, Interpretări românești. Studii de istorie economică și socială, Editura Encicopedică, 1994.
Surse
- Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Editura Enciclopedică Română, București, 1972.
