Analogie

Analogia (gr. și lat. analogia = proporție, asemănare, conformitate) este o metodă teologică potrivit căreia cunoașterea lui Dumnezeu este «conformă cu» sau «pe măsura» revelației și condescendenței Sale și «potrivit cu» capacitatea omului de a primi Revelația. Cunoașterea teologică este o cunoaștere analogică, măsurată, simetrică, corespunzătoare experienței spirituale. Pe de o parte, Dumnezeu, Care prin ființa Sa este dincolo de orice măsură și raport, Își menține caracterul Său absolut, transcendent, chiar în actul de Revelație. Îngerii își acoperă fața înaintea tronului slavei lui Dumnezeu (Isaia 6, 2), ceea ce arată caracterul insondabil și de necuprins al misterului divin. În descoperirea Sa, Dumnezeu Își contractă firea Sa divină pentru a lăsa posibilitatea cunoașterii din partea omului. Însuși numele «Dumnezeu» indică mai degrabă formele de participare pe care El le acceptă în relația cu omul, decât natura Sa invizibilă și inaccesibilă. Pe de altă parte, participarea la Revelație, ca obiect al cunoașterii teologice, este conformă cu capacitatea de deschidere a minții, care se capătă prin sfințenie în Duh.

«De nepătruns prin firea Sa, (Duhul) poate fi cuprins după bunătatea Sa, umplând totul de puterea Sa. El nu Se împărtășește decât acelora care sunt vrednici, nu potrivit unei măsuri unice, ci împărtășind lucrarea Sa în proporție cu credința» (Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, IX, 22).

Există o analogie imitativă, de pildă icoana care subzistă în original, pe care îl reprezintă nu după natură ci după ipostas; icoana diferă de original, ca natură, nu ca persoană; și analogia simbolică sau figurativă, care se poate lua în două direcții : de pildă, Legea Vechiului Testament este o formă sau un tip pentru Evanghelia Noului Testament, dar harul este o «icoană» a împărăției, după cum Duminica este un tip pentru veacul viitor. Analogia se poate folosi și în sens general : creația este o analogie pentru Dumnezeu. Toate creaturile pot fi concepute ca «icoane» ale Creatorului. De asemenea, se poate spune că Biserica este o prefigurare, (analogie), un semn anticipat al Împărăției, sau harul Tainelor, o pregustare a bunurilor viitoare.

Sfântul Grigorie Palama citează pe Maxim Mărturisitorul, care a numit lumina de la Schimbarea la față a Domnului «simbol al teologiei» (al dumnezeirii), în sensul că «ni se împărtășește pe măsura noastră, dar că ea ne îndreaptă spre ceva și mai înalt» - gr. analogikos kai anagogikos. În disputa sa cu Varlaam, Grigorie Palama a arătat ca modul cunoașterii lui Dumnezeu prin analogie (și chiar prin negație) are limitele sale, deoarece pornește de la principiul scolastic că «nu din cele ce nu cunoaște cineva, ci numai din cele ce cunoaște, cunoaște pe Dumnezeu ca pricină a lumii create», adică «nu putem cunoaște decât negațiile lucrurilor a căror existență o cunoaștem». De aceea analogia, asemănarea și simbolul nu epuizează conținutul realității la care se referă, ci indică un înțeles mai înalt al acesteia, sensul ei anagogic.

«Cum toate cele ce subzistă și se produc se numesc în teologia analogică și anagogică, în mod comun, simboluri, Sfântul Maxim a putut numi și el aici, acea lumină, simbol. De aceea a și intitulat acele cuvinte «contemplație» (gr. theoria), precum și Grigorie supranumit Teologul a numit «contemplație» pomul cunoștinței binelui și răului. Sfântul Maxim a declarat acea lumină simbol al dumnezeirii pentru contemplarea lui care ducea la cele mai înalte. Dar pentru aceasta ea n-a fost pentru el plăsmuire și simbol inconsistent. Căci și pe Moise și pe Ilie îi declară dumnezeiescul Maxim «simboluri», pe unul al judecății, și pe celălalt al providenței. A făcut aceasta oare pentru că nu erau ei prezenți cu adevărat, ci au fost plăsmuiți și ei în chip simbolic? Dar Petru? Oare nu e simbol al credinței Celui ce vrea să-L contemple, urcându-l la un înțeles mai înalt? Sau nu e Iacov simbol al nădejdii și Ioan, al iubirii ? Și însuși muntele, pe care urcându-l, Hristos «Se arată, cum zice același Maxim, celor ce-L pot urma, în chipul lui Dumnezeu, în Care a fost înainte de a fi lumea», nu este și el simbol al urcușului prin toată virtutea?» (Sfântul Grigorie Palama, Despre Sfânta Lumină, cap. 22, în Filocalia rom., vol. 7, p. 292).

Bibliografie

• Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, III, 2.
• Nicolae Chițescu, Teologia dogmatică și simbolică, București, 1958, p. 155—162.

Surse

• Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Analogie”, p.29-30.