Gavrilia (Papaiannis)

Gherontissa Gavrilia (1897-1992), a fost o monahie ortodoxă de naționalitate greacă, cu viață sfântă.

Viața

Gherontissa Gavrilia s-a născut în Constantinopol (sau Istanbul) cu peste o sută de ani în urmă, pe 2/15 octombrie 1897, din Elias și Victoria Papaianni, ca al patrulea și cel din urmă copil al familiei, cel mai iubit (Alexandros, fratele ei, fiind primul, iar surorile ei Vasiliki și Pavelina - al doilea, respectiv al treilea).

Gherontissa înseamnă nu doar o maică bătrână (care supraveghează pe tineri), ci mai cu seamă o persoană înduhovnicită care îi îndrumă pe ceilalți cu sfaturi înțelepte și cunoștință de la Dumnezeu, în rugăciune. Întreaga viață a Gherontissei Gavrilia a fost o înșiruire de minuni.

A crescut în oraș până ce familia s-a mutat la Tesalonic, în 1923. A plecat în Anglia în 1938 și a rămas acolo pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial. S-a pregătit pentru a fi ortoped și psihoterapeut. În Anglia, pentru serviciile aduse în război și după, i s-a oferit să devină cetățean britanic, însă ea a refuzat politicos.

În 1945, s-a întors în Grecia, unde a lucrat cu Friends Refugee Mission și American Farm School în Thessalonic, în primii ani de după război. Mai târziu, și-a deschis propriul cabinet medical în Atena, unde a lucrat până în 1954. În luna martie a acelui an, mama ei a murit, iar cabinetul a fost închis. Sora Gavrilia a părăsit Grecia și a călătorit pe uscat până în India, unde a lucrat cu cei mai săraci dintre cei săraci, chiar și cu leproși, vreme de cinci ani. A lucrat împreună cu Baba Amte și familia sa, cei ce au construit și au organizat comunități sătești pentru leproșii Indiei. Nu a păstrat pentru ea nici un bănuț, ci s-a încredințat pe deplin în mâinile Domnului.

Abia în 1959 merge la Mănăstirea Sfintelor Maria și Marta din Betania, în Palestina, ca să se călugărească. Ajungând acolo, l-a întrebat pe Părintele Theodosie, eclesiarhul, ce rânduială de rugăciune să urmeze. Părintele Theodosie a fost surprins să afle că ea știa să citească chiar și în greacă veche, zicând: „Marii Stareți de care am auzit nu mai sunt acum. Eu, cu siguranță, nu sunt unul dintre ei. Ai venit aici căutând să te mântuiești. Dacă îți voi da eu o rânduială de rugăciune, îți vei pierde sufletul, dimpreună cu al meu. Iată-l, însă, pe Părintele Ioan. El îți va fi Stareț.” Astfel că, pentru primul an în mănăstire, i-a dat ascultare să citească doar Evangheliile și pe Sfântul Ioan Scărarul. (Trebuie menționat că la acea vreme Scara încă nu fusese publicată în neo-greacă).

A stat trei ani în Vithania. În Aprilie 1962, s-a aflat că Patriarhul Athenagoras al Constantinopolei dorea să trimită un monah ortodox la Taize, în Franța. Sora Gavrilia s-a dus la Taize (știa fluent franceza, încă din copilărie) și apoi, la scurtă vreme, în America.

În 1963, s-a întors în Grecia. Gherontissa a fost tunsă în schima mică de către Egumenul Amfilohie (Makris) din Patmos în Peștera Sfântului Antonie, ținând de Mănăstirea Bunei-vestiri (Evanghelismos), cu puțin înainte de a pleca din nou în India, împreună cu Maica Tomasina. Starețul Amfilohie a fost entuziasmat la ideea unei monahii cu deschidere pentru un misionarism activ în întreaga lume. În India, ea a stat vreme de trei ani în Nani Tal, din Uttar Pradeș, loc în care se găsea Părintele Lazăr (Moore); el s-a consultat cu Gherontissa Gavrilia în traducerile sale din Sfinții Părinți și din Psalmi. Între 1967 și 1977, Gherontissa a purtat mai multe călătorii misionare în Africa răsăriteană, în Europa, în cadrul cărora a vizitat niște prieteni vechi, cunoscuții părinți duhovnici Lev Gillet și Sofronie de la Essex, apoi iarăși în America, și o scurtă vizită în Sinai, unde Arhiepiscopul Damian încerca să reintroducă monahismul feminin.

A călătorit foarte mult, având multă grijă și dragoste pentru poporul lui Dumnezeu. Unii dintre fiii ei duhovnicești au aflat-o în Ierusalim, lângă Mormântul lui Hristos; alții au aflat-o pe câmpul misionar din Africa răsăriteană. Între anii 1950 - 1960, avea câteva mii de prieteni duhovnicești în întreaga lume, pentru care obișnuia să se roage zi și noapte!

Începând din 1977, a trăit ascunsă într-un mic apartament, Casa Îngerilor din Patissia, în mijlocul hărmălaiei, fumului și a zgomotului din centrul Atenei - un locșor ascuns și de mare preț pentru cei care o cunoșteau.

În 1989 s-a mutat în schitul Sfântului Acoperământ din insula Eghina, în apropierea bisericii Sf. Nectarie. Acolo și-a chemat ultimele două fiice duhovnicești să se facă monahii și să viețuiască lângă ea. A continuat și aici să primească mulți vizitatori. În 1990, la începutul Postului mare, a fost spitalizată pentru cancer limfatic. A stat în spital patruzeci de zile, plecând în Săptămâna Patimilor și împărtășindu-se de Paști. Și, spre stupefacția doctorilor, cancerul a dispărut. Încă nu i se plinise vremea.

Gherontissa s-a retras, în cele din urmă, la liniște. Împreună cu o singură altă maică, s-a mutat pentru cea din urmă oară în viața aceasta, în insula Leros. Acolo, cele două au întemeiat sihăstria Sfinților Arhangheli. Abia în ultimul an al vieții a primit Schima Mare de la Părintele Dionisie de la Schitul Sf. Ana Mică din Sfântul Munte. Acesta a venit să-i dea schima în Paraclisul Maicii Domnului din Kastro, în vârful Lerosului.

Gherontissa Gavrilia a părăsit această lume pe 28 martie 1992, fără să construiască niciodată o mănăstire. De-a lungul anilor, șase din fiicele ei duhovnicești s-au călugărit, însă nu s-au aflat cu ea decât una sau două în același timp. Doar îngerii pot număra viețile pe care Dumnezeu le-a atins și le-a schimbat printr-însa. Biografia și o culegere a scrierilor ei au fost publicate în greacă în 1996, lucrare săvârșită de ultima ei fiică duhovnicească, monahie, și cu ajutorul a mulți alții care au ținut mult la Gherontissa.

Oricine a avut prilejul să o cunoască pe Gherontissa Gavrilia și-a dat seama că Dumnezeu nu ne-a lăsat fără sfinții săi, chiar și în ziua de astăzi. Cele câteva cuvinte notate aici arată în mică măsură limpezimea și dragostea din sufletul ei. Cuvintele sunt doar niște unelte ale lumii acesteia; minunea Gherontissei a fost învăluită în taina tăcerii lumii ce va să vie.

N-a căutat niciodată să capete renume. Nu a îngăduit să se publice nimic despre ea în cursul lungii sale vieți, și le-a îngăduit doar fiilor duhovnicești să o fotografieze în ultimii ani de viață. Cei atinși de Dumnezeu prin intermediul ei o numeau Gherontissa; ea nu s-a socotit nimic altceva decât monahia Gavrilia.

A fost smerenie și dragoste întrupată.

Din Apoftegmele Gherontissei

Cuvinte alese

Maica Gavrilia

1. Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns să trăiești smerenia lui Hristos.

2. Cât despre somn, destul este să ne păstrăm trezvia.

3. Sunt oameni care au trezvie pentru unele lucruri, și sunt oameni care au trezvia în toate.

4. Aceasta e spiritualitatea ortodoxă: nu o cunoaștere pe care o înveți, ci o cunoaștere pe care o înduri.

5. Să nu vă doriți multe lucruri, mai multe decât aveți și care sunt îndepărtate. Mai bine îngrijiți-vă să sfințiți cele pe care le aveți.

6. Aceasta este educația: să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu.

7. Nimic nu este mai ieftin decât banii.

8. Mai bine iadul aici decât în lumea de dincolo.

9. Nu (contează) ceea ce spunem, ci cum trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce suntem.

10. Îmi pun rasa și nu mai spun nimic decât dacă sunt întrebată. Rasa vorbește.

11. Dacă ai dragoste pentru toată lumea, întreaga lume e frumoasă.

12. A zis cineva: creștinul este acela care curățește dragostea și sfințește fapta.

13. Ne dorim libertatea. De ce? Ca să putem fi robii patimilor noastre.

14. Conferința: un loc unde oameni de nimic se adună și hotărăsc că nu e nimic de făcut.

15. Scopul este ca, chiar și atunci cănd avem „paraziți” în cap... să-L avem pe Paraclet (Duhul Sfânt) în inimă.

16. Devenim o întruchipare a Cerului atunci când zicem „Facă-se voia Ta precum în cer, și pe pământ”.

17. Omul care nu iubește nu observă asta, cum omul nu își dă seama că respiră.

18. Când porțile Raiului sunt deschise, și porțile de pe pământ sunt deschise.

19. Când mintea (nous) nu este risipită în lucruri lumești și este unită cu Dumnezeu,chiar și când spunem „Bună ziua”, cuvintele noastre devin o binecuvântare.

20. Orice respingere și orice lucru rău ne distruge lucrarea.

21. Nu trebuie să fiinţăm înaintea oricărui chip și asemănare a Celuilalt. (We must not exist before every image and likeness of the Other.)

22. La începutul vieții noastre, avem nevoie de prezența altora pe care să-i iubim sau care să ne fie prieteni. Pe măsură ce înaintăm, cel Unul - Domnul - ne umple cu o asemenea dragoste și cu o asemenea bucurie, încât nu mai avem nevoie de nimeni (altcineva). Toată această tânjire a sufletului după un altul asemenea lui apare la început pentru că sufletul nu știe pe Cine iubește, și de aceea crede că are nevoie de o anumită persoană (omenească).

23. De multe ori Dumnezeu nu vrea fapta, ci intenția. Îi este destul să vadă că dorești săi împlinești poruncile.

24. Iisus Hristos a dat regula de aur: singur și cu ceilalți.

25. Când Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat viață și a suflat Duhul Său întru noi. Acel Duh este Dragostea. Când ne lipsește dragostea, rămânem doar trup și astfel suntem cu totul morți.

26. Creștinul trebuie să respecte taina existenței oricui și a oricărui lucru.

27. Dacă vrem să ajungem la lepădarea de sine, să iubim, să iubim și iar să iubim, și astfel să ne unim întru totul cu Celălalt, cu fiece „altul”. Apoi, te întrebi la sfârșitul zilei: „Vreau ceva?” - „Nu” - „Îmi trebuie ceva?” „-Nu.” - „Îmi lipsește ceva?” - „Nu”. Asta e!

28. Omul înduhovnicit este cel care ajunge la deplina lepădare de sine și care a înțeles pe de-a-ntregul că orice se întâmplă este din voia sau cu îngăduința lui Dumnezeu.

29. Numai când omul încetează să citească orice altceva decât Scriptura poate să înceapă să se îmbunătățească duhovnicește. Numai atunci, unit cu Domnul prin rugăciune, poate să audă voia lui Dumnezeu.

30. Să nu dorești niciodată nimic altceva decât voia lui Dumnezeu și să primești cu dragoste relele care ți se întâmplă.

31. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ți l-a adus, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.

32. Să nu zici niciodată: „De ce mi s-a întâmplat mie asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă sau cancer sau orb, să nu te întrebi „De ce li s-a întâmplat lor asta?” Ci roagă-L pe Dumnezeu să-ți dea să vezi de partea cealaltă a râului (vieții de aici- n.ed.). Atunci vei vedea cu îngerii cum sunt lucrurile e fapt: toate se fac conform planului lui Dumnezeu. Toate!

34. Dacă vrem să fim buni călugări, trebuie să ne gândim în fiecare clipă la Dumnezeu, înaintea monahismului. Altfel nu vom deveni buni călugări.

36. Punctul nostru cel mai slab sunt multele cuvinte și discuții.

38. Când te-ai gândit să critici... la judecarea celorlalți, roagă-L pe Domnul să te stăpânească în acel ceas, ca să poți iubi acea persoană așa cum Domnul o iubește. Apoi Domnul te va ajuta să vezi în ce stare te afli. Dacă Hristos ar fi de față, ai putea critica pe cineva?

42. Ceea ce spunem rămâne veșnic.

43. Numai când vei avea Dragoste desăvârșită vei putea să ajungi la nepătimire (apatheia).

48. Când va fi nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Suntem cu toţi împreună-mergători.

49. Limbajul lui Dumnezeu este tăcerea.

50. Oricine trăiește în trecut este ca și cum ar fi mort. Oricine trăiește în viitor în imaginația lui este naiv, pentru că viitorul îi aparține doar lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găsește doar în prezent, în veşnicul Prezent al lui Hristos.

59. Mai bine zi Rugăciunea lui Iisus cu glas tare decât să n-o zici deloc.

66. Neliniștea și grija sunt pentru cei care n-au credință.

67. Dragostea este mereu pe Cruce.

68. Dragostea nu se găsește altundeva decât pe Cruce.

69. O relație este dificilă atunci când „Eu” este pus înaintea lui „Tu”.

70. Precum Domnul te iubește, așa îl iubește și pe dușmanul tău.

71. Vrei să te rogi? Pregătește-te să-I dai răspuns lui Dumnezeu în taină.

74. Ar trebui să facem în așa fel încât să trăim în lume ca uleiul și apa dintr-o candelă, care nu se amestecă și altfel trăiesc întru și pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.

75. Toți suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.

80. Numai când suntem liniștiți, nu trupuri agitate... care se foiesc de colo-colo... prinși în multe activități... le îngăduim îngerilor să facă ceva.

81. Fă ceea ce trebuie să faci, și Domnul va face ceea ce trebuie să facă.

93. Ce minunată este Taina zilei de Mâine!

95. Domnul a zis: „Oricine ar vrea ceva, crezând, va primi acel lucru”. Destul este ca acea rugă să fie în acord cu poruncile Domnului, adică: cu Dragostea.

100. Dacă ai ști că nu ești „aici”, atunci ai fi „dincolo”.

101. Ca să se întâmple minuni, destul este să iubim. Nici rugăciunea, nici șiragul de mătănii nu are asemenea putere.

102. Experiența mea mă învață că nimeni nu poate ajuta pe altcineva, oricât de mult și-ar dori ei, cu dragoste, aceasta. Ajutorul vine doar de la Dumnezeu la timpul hotărât de El.

103. Când Îl avem mereu pe Dumnezeu în minte, Domnul se gândește și El mereu la noi.

105. Suntem de folos doar când nu existăm pentru noi înșine; și invers.

106. Nu trebuie să luăm hotărâri în locul altora. Să îi lăsăm în seama Îngerilor și aceștia vor găsi cea mai bună soluție.

107. Să nu uiți niciodată că ești al Lui.

108. Ca Simon din Cirene să fim gata să alergăm în ajutorul semenilor noștri.

109. Dacă ceri ajutor de la un om ocupat, el te va ajuta, nu omul leneș și nepăsător.

110. Vai mie, dacă nu iubesc!

111. Trei lucruri sunt de trebuință: întâi, dragostea; cel de-al doilea: dragostea; și al treilea: dragostea.

112. Postul de mâncare e așa ușor când cineva vrea să slăbească! Și e așa de greu miercurea și vinerea, cănd e cerut de Biserică!

113. În Biserică ar trebui să stăm mereu în același loc, pentru Îngeri.

114. După Liturghie, ar trebui să rămânem cât de mult se poate în Biserică, pentru Îngeri.

115. Când vorbim și cineva ne întrerupe, să nu mai continuăm. Înseamnă că nu va auzi ceea ce avem de spus. Îngerii fac așa.

116. Cel care nu vrea să vadă pe nimeni nu este om.

117. Nicăieri nu suntem „pentru totdeauna”.

118. Orice ni se întâmplă este numai vina noastră.

119. În fiecare dimineață, să semnăm în alb noua pagină care se deschide. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să scrie pe ea ce vrea.

120. Când ne rugăm, ar trebui să ne încuiem ușa.

125. De nu vei ajunge în pragul deznădejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.

136. Liniștește-te și cunoaşte... nu există școală mai mare decât această liniștire a minții.

137. Singura adevărată bucurie este negrija (slobozirea de grijile vieții).

150. Hristos ne-a zis: „Mergând, învățați toate neamurile”. Și noi, care tăcem din gură, ce facem?

179. Cea mai puternică rugăciune este rugăciunea Epiclezei din Sfânta Liturghie.

183. Dragostea este o bombă care nimiceşte tot răul.

192. Zilele trecute o doamnă m-a întrebat cum va fi după moarte trecerea prin 'vămile văzduhului'. I-am spus: „Le voi zice (dracilor) că Lumina lui Hristos pe Toate le luminează. Voi, însă, sunteţi în întuneric, iar eu nu vă văd!”

194. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este acum de mulțămire. Ce altceva să cer, dacă am totul?

199. Domnul a pus înțelegerea în cap. Știi de ce? Ca să nu ne vedem pe noi înșine. Da! Ca să-l vedem doar pe celălalt și să-l iubim doar pe celălalt. Și ca să ne vedem pe noi înșine în ochii Celuilalt.

243. Unii vor să ajungă la Înviere fără să meargă pe drumul Golgotei.

244. Pentru că n-au putut înfăptui Evanghelia trăind în lume, creștinii au fugit. Așa au apărut cei dintâi monahi.

259. Orice om este „trimis”.

267. Sufletul nostru este o răsuflare dumnezeiască. Trupul nostru este Zidirea Lui. Suntem întru totul chipul (icoana) lui Dumnezeu.

290. Ziua și noaptea să-L binecuvântăm pe Domnul pentru darurile pe care ni le dă!

291. Puține cuvinte, multă dragoste. Către toți. Oricine ar fi ei.

388. Haideţi să fim tăcuţi.

Convorbiri

Să avem credință

Un singur lucru știu că am întotdeauna: nu este nici mândria, nici închipuirea, ci ceva ce am zi și noapte, oriunde mă aflu - sunt trei lucruri: cel dintâi, Credința; cel de-al doilea, Credința; cel de-al treilea, Credința. Asta-i tot! Nu mai pot zice nimic altceva. Aceasta m-a călăuzit întreaga viață. Când ai credință și cineva spune: „Vrei să vii cu mine în Liban?”, eu răspund: „Da”.

„Cum se face că răspunzi da la toate?”

Spun da pentru că cred că dacă n-ar fi spre binele meu, Dumnezeu ar face ca nu-ul să vină chiar de la cel ce m-a chemat. Nu vor fi gata ceva acte, sau se va întâmpla altceva.

Am acum nouăzeci de ani - să ai și tu parte de aceeași vârstă! Citesc iarăși și iarăși și iarăși Evangheliile, și văd ceva ciudat. Iisus Hristos a venit și l-a spus Apostolilor: Lăsați acum tot ce aveți și urmați-mi Mie.

Dacă ei i-ar fi răspuns: Dar tu cine ești? De ce să pierdem tot ce avem? De ce să pierdem câștigul nostru? Unde ne vei duce? Ce vei face cu noi? - dacă i-ar fi răspuns așa, ce s-ar fi întâmplat? Ar fi rămas în întuneric.

I-au spus Da unui Necunoscut oarecare, ce a venit și le-a spus: Lepădați-le pe toate! De ce? Pentru că credeau în Dumnezeu, și îl așteptau pe Cel ce le va zice: Veniți! Și acesta a fost începutul.

Căci dacă zicem Nu, ce se va întâmpla?... Ori una, ori alta: Dacă crezi, vei merge pe apă precum Sf. Petru. Dacă te temi, bâldâbâc! Nimic altceva.

Așa a fost întreaga mea viață. M-au chemat în cele mai ciudate și mai îndepărtate locuri din India. Într-o noapte, mi-au trimis un mesaj: „Vino să vizitezi pe cineva bolnav”. Am pornit la drum într-un car tras de boi, mânat de un ciobănaș. Și, în timp ce urcam muntele, prin pădure, ce văd deasupra noastră? Doi ochi fosforescenți, un tigru. Ce-am spus atunci? „Doamne, miluiește-mă, facă-se voia Ta precum în cer, şi pe pământ”.

Am închis ochii și am văzut acestea înscrise în lăuntrul meu. Căci El ne-a zis: Pentru ce vă grijiți? De ce vă îngrijorați? Căci până și părul capul vostru este numărat! De ce să ne îngrijorăm? Ne lipsește credința. Fie să avem credință.

Limbile

Odată, pe când mă aflam unde mă aflam [în India, n. ed.], un misionar străin a venit la mine și mi-a spus: „Sunteți un om bun, dar nu sunteți o bună creștină”.

I-am zis: „De ce?”

„Fiindcă sunteți aici de atâta vreme și vorbiți doar în engleză. Ce limbi ale băștinașilor ați învățat?”

I-am răspus: „N-am izbutit să învăț nici o limbă a locului, fiindcă călătoresc foarte mult dintr-un loc în altul. De îndată ce învăț un dialect, cei din jur încep să vorbească altul. Am învățat să spun doar Bună dimineața și Bună seara. Nimic altceva.”

„Aaa, nu sunteți creștină. Cum puteți evangheliza? Toți catolicii și protestanții învață dialectele locale ca să poate face asta...”

Atunci mi-am zis: „Doamne, dă-mi un răspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toată inima, și apoi i-am spus: „Ah, am uitat! Știu cinci limbi.”

„Cu adevărat? Care sunt acestea?”

„Cea dintâi limbă este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb în toată lumea.”

Atunci el s-a oprit și mi-a zis: „O clipă. Puteți să repetați, ca să notez ce ați spus?”

Cu aceste cinci limbi poți călători în tot pământul și toată lumea va fi a ta. Iubește-i pe toți ca pe tine însuți - fără să-ți pese de religie sau rasă, fără să-ți pese de nimic.

Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu (zidirea lui Dumnezeu, n. ed.). Nu poți ști niciodată dacă cineva pe care-l vezi astăzi va ajunge mâine sfânt.

Mulțumirea

Când prețuim cu adevărat darurile pe care ni le face Dumnezeu, nu mai avem vreme să ne mai ocupăm de altceva. Ne grăbim să spunem mulțumesc. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc. Vedem o persoană... mulțumesc. Vedem o floare... mulțumesc. Vedem un pahar cu lapte... mulțumesc. Pentru toate... mulțumesc. Și o bucurie așa de mare pătrunde în viața noastră, încât mulți nici nu o pot înțelege, chiar de ne sunt apropiați; „Ce-i asta?”... Mi-au spus odată în Anglia: „Ce s-a întâmplat? De ce sunteți așa voioasă?” „Pentru că trăiesc și pentru că vă văd!” Să aveți o zi bună!

— Sfântul Acoperământ, Eghina, 1989

Sfânta Împărtășanie

Nu noi trebuie să hotărâm când trebuie sau când nu trebuie să ne împărtășim. Nu este ușor să vedem limpede noi înșine, îndeosebi din latura noastră cea aflată în neorânduială. Pentru aceasta trebuie să avem îndrumătorul duhovnicesc. Trebuie să ne spovedim, ca să scoatem din lăuntrul nostru tot ce nu ar trebui să fie acolo.

—Leros, 1 ianuarie, 1991

Obștea călugărească

Domnul le-a zis ucenicilor Săi: „Iată vine ceasul, și a și venit, ca să vă risipiți fieștecare la ale sale și pe mine singur să mă lăsați; și nu sunt singur, căci Tatăl meu cu mine este”. La fel e și cu noi, dacă stăm să ne gândim. Nu suntem niciodată singuri. De îndată ce ne întoarcem către Dânsul într-o străfulgerare de gând, ne vom afla în poziția cuvenită față de El, și apoi și față de aproapele. Așadar, dacă dorim ceva anume, să aflăm luminare, să fugim degrabă la Evanghelie (aceasta, cu siguranță, atunci când nu găsim o persoană potrivită) - eu așa fac, pentru început. În Evanghelie se găsește Viața Veșnică, adică Domnul Însuși. Dumnezeu ne-a dăruit o conștiință: Evanghelia Sa. În această conștiință vom afla mereu răspuns... Un alt lucru de mare ajutor, după cum știm, este rugăciunea deasă. Nu e ceva care să stea în cuvinte, nici în gânduri. Rugăciunea nu este ceva făcut de noi: este o stare a sufletului. Și oriunde te-ai afla, orice ai face, în orice tovărășie ai fi, sufletul tău poate fi în starea Rugăciunii. Căci sufletul e de la Dumnezeu. Apoi, când este ajutat prin rugăciune și cu Rugăciunea lui Iisus să se unească cu Sfântul Său Nume, atunci aceasta continuă, orice ai face.

Despre religiile orientale

Scrisoare către o fostă căutătoare „orientalistă”

Athena, Sept.1986.

... ți-am ascultat problemele. Am ascultat și la cum gândești și simți. Vreau doar să-ți spun doar un lucru, draga mea M. Nu zăbovi prea mult asupra acestei așa-zise explorări a sinelui; te va face să uiți și de Dumnezeu, și de aproapele tău. Eu cred că dragostea adevărată pentru Dumnezeu îți dă putința să-L vezi în toată Zidirea Sa și îndeosebi în aproapele nostru. Și când ne uităm la aproapele, îi purtăm de grijă, până ce, în cele din urmă, uităm de sine. Știind că ai fost crescută în credința creștină, te întreb: trebuia să mergi la Sai Baba ca să auzi vorbindu-se de „inima curată”? Dacă-ai fi citit măcar Evanghelia, ai fi știut că Domnul Însuși a spus: fericiți cei curați cu inima... Iar undeva în Vechiul Legământ stă scris: O voi duce pe ea la pustie și voi grăi după inima ei... Nu vorbim cu Dumnezeu dupa mintea noastră. Inima este cea care vorbește.

M-ai întrebat și dacă ar trebui să ceri să fii botezată, de vreme ce ai primit deja mirungerea. Această mirungere, însă, a avut loc cu mult timp înainte de șederea ta îndelungată în această filosofie orientală. Crezi că ea nu ți-a afectat nicicum lăuntrul? Ei, bine, să știi că a făcut-o. Și încă într-o măsură foarte mare. Din această pricină, de fiecare dată când te aduni la rugăciune, la închinare, mintea ta rătăcește la feluritele poziții folosite de yoghini: la îndreptarea spatelui și la o sumedenie de alte exerciții care nu au nimic de-a face cu Duhul lui Dumnezeu.

Cineva spunea odată: „Când sufletul îngenunchează la picioarele lui Hristos, ce importanță mai are dacă trupul stă jos, în picioare, în genunchi sau întins?” E complet irelevant! Abia când ai încetat să te mai gândești la trupul tău și la tine însuți te poți uni cu adevărat cu Puterea lui Dumnezeu.

Rostești adesea cuvinte precum: „Ce-ai zis?... De ce ai spus lucrul acela?... Te-a insuflat Dumnezeu să-l spui?... A fost dintr-o luminare?... A venit de la mintea ta?...” Ei, bine, dacă aș sta să mă gândesc așa în fiecare clipă, zi de zi, n-aș mai fi în stare să zic nimic... din pricină că ne știm prea bine nevrednicia de a-i povățui pe alții. În schimb, eu doar simt pentru alții, și sufăr mult alături de cei pe care-i văd în jur, încât mă simt ca una dintre ei. Și, din acea clipă, încep să zic: „Dacă aș fi în locul tău, aș face așa...” Tu, însă, pari să vrei ca cineva să te ia de mână și să te facă sluga sa, să-ți zică: fă asta, fă aia, acum stai, acum ridică-te, acum du-te și ia banii pentru care ai muncit, acum nu lua banii, acum pune-ți rochia roșie, acum cea albă... Of! Aceasta este robie! Să ții minte, însă, că Dumnezeu ne-a făcut ființe libere! Mulți mi-au spus: „Mai bine nu ne-ar fi făcut Dumnezeu liberi, fiindcă chiar nu știm care e Voia Sa!” E un lucru tare ipocrit să zici asta! Voia lui Dumnezeu se vădește în aproapele, însă noi continuăm să zicem: „Nu știu... Nu știu...” doar din pricină că nu vrem să înțelegem!

Ai idee câți ani am studiat - și încă mai studiez - Evanghelia? Ei, bine, sunt într-o poziție în care pot spune că așa cum o bună gospodină citește mai întâi rețeta pentru a pregăti o prăjitură, apoi începe să adune toate ingredientele potrivit rețetei, dar descoperă în cele din urmă că prăjitura ei a fost un eșec, și o aruncă câinelui... așa este și viața noastră. Citim instrucțiunile pentru viața noastră - adică Evanghelia - însă... dăm greș! Apoi mai încercăm o dată, și încă o dată... și încă o dată... însă, ca și cu prăjitura, la una din încercări am pus prea mult ou, la alta prea puțin zahăr... ei, așa e și în viață. La un moment dat, va fi de vină egoismul nostru, altădată va fi din pricină că am vorbit de aproapele ca și cum n-ar fi fost fratele nostru... și toate acestea se vor aduna în cele din urmă și se vor face ca un bolovan care ne va trage în adâncul mării și ne va îneca, nimic mai mult...

Spui că draga noastră G. ți-a spus: „Du-te înapoi (la mine) și ascult-o, orice ți-ar zice. Atunci îți vei găsi calea, fiindcă ea știe să citească mințile”... Iar tu mă întrebi: „Chiar poți citi mințile?” Draga mea M., închipuiește-ți ce-ar fi să pot citi cu adevărat mințile! Nu pot înțelege mai nimic din ce-mi spui, fiindcă e atât de intelectual! Eu știu doar cum să te iubesc. Din toată inima mea. Iubesc și întregul Cosmos [lume, gr.] din toată inima mea. Pentru mine, nimeni nu e un „străin”, nimeni nu e „al meu”; nu există oameni albi, negri sau roșii... Nimic de genul ăsta... Nu uita, dragă M., că cel dintâi păcat a fost săvârșit cu mintea, și unii dintre îngeri, din îngeri de lumină au ajuns îngeri ai întunericului, draci. Știi cât de înfricoșat lucru poate fi când o astfel de putere - care nu vine din Lumină - îți înfățișează anumite lucruri cu o așa de mare frumusețe, o așa putere, o așa bunătate, și, prin toate acestea, care sunt în esență bune, te poate sili să le pui în practică? Ar trebui să ne păzim de astfel de lucruri. Știi, mă întreb de ani buni, care este înțelesul cuvintelor: „Dacă lumina dinlăuntrul tău este întuneric, atunci cât de mare este întunericul?” Știi că atunci când credem că avem Lumina înlăuntrul nostru, uneori avem de fapt Întuneric, pe care îl întrebuințăm împotriva fratelui nostru crezând că așa îl ajutăm și îl iubim, pe când, în realitate, acestea sunt lucrările Întunericului, pe care noi îl percepem ca Lumină... În această privință, îți pot spune despre cineva care își iubea nespus sora, suferindă de întristare; el a ajuns să creadă că prezența sa era atât de imperativă, încât a încetat să mai meargă la lucru. Ajusese să spună despre sine: „Dacă nu i-aș sta alături, ce s-ar alege de ea?” ...Îți poți închipui așa grad de necredință? Cu alte cuvinte, ne punem chiar și în locul ajutorului lui Dumnezeu?... Ei, în această pildă se poate desluși limpede înțelesul cuvintelor „Dacă lumina dinlăuntrul tău...”

Altundeva, îmi spui că atunci când faci o faptă bună, îți zici: Vezi? Am făcut asta... Dă-mi voie să-ți povestesc o întâmplare... Odată, citeam scrieri ale Sfinților Părinți împreună cu o doamnă cunoscută de-a mea. Ne cunoscuserăm amândouă cu Preasfințitul Damian, așa că, într-o zi, i-am spus: „De ce să nu mergem la el să ne spovedim și să luăm blagoslovenie?” Am mers și, printre altele, el i-a spus că are un ego pe care încă nu și-l descoperise, și că dacă nu va ajunge la pocăință, nu va dobândi Bucuria întru Hristos. Această descoperire a mișcat-o cumva, și s-a dus acasă și a început să plângă și să suspine. O săptămână întreagă n-a contenit să plângă... După câteva zile, am mers iarăși la Prasfințitul. Iar eu i-am zis: „Părinte, ce să facem? Plânge neîncetat, zi și noapte! Ce putem face?” Iar el mi-a răspuns, cu un zâmbet serios: „Dar ce spui? De când sunt n-am dobândit atâta plâns și atâta pocăință!” ...Am plecat și, pe drumul de întoarcere, ce crezi că mi-a zis ea: „Ei, vezi? Ai auzit ce-a zis? Nici măcar el n-a dobândit așa mare pocăință!” Așadar, dragă copilă M., te voi lăsa să tragi singură concluziile...

Atât am avut să-ți spun astăzi. Iar acum, mă rog ca harul Domnului să-ți fie aproape, și lumina lui Hristos să-ți lumineze calea... Slobozește-te în mâinile Domnului, dragă M., și cu timpul El va îndrepta feluriți oameni către tine, pentru a-ți spune care e Voia Sa. În cele din urmă, în adâncă tăcere și întru rugăciune, vei învăța nemijlocit care este Voia Sa. Atunci vei trăi pururea în Lumina și Bucuria lui Hristos...

(Nevoitoarea dragostei, pag. 428-431)

Despre „reîncarnare”

Τ.: Ce credeți despre reîncarnare?

Maica Gavrilia: Nu cred în ea. Fiindcă Dumnezeu ne-a dat doar viața aceasta ca să facem tot ce avem de făcut. Și tot ce știm despre viața aceasta și despre cea de apoi se găsește în întregime în Sfânta Scriptură. Acela este „manualul” nostru. Trebuie să-l avem, așa cum are orice Știință. Cât despre celelalte, ei, bine, doar sufletul le poate ști, iar sufletul le ține pentru sine; nu se bagă în discuții.

(Nevoitoarea dragostei, pag. 265)

Despre guruși și tulburările mintale

Τ.: Maică, e un guru care a venit aici, în Athena, unde ţine conferinţe şi initiază multi tineri, dintre care unul este un prieten vechi de-al meu, în vârstă de 19 ani. Acest tânăr a ajuns acum într-un spital de psihiatrie. Ce s-a întâmplat? Ce se poate face?

Maica Gavrilia: Am observat că hinduşii nu suferă de astfel de tulburări mintale... însă mi s-a întâmplat să văd mulţi creştini, bărbaţi şi femei, care au mers să fie iniţiaţi şi apoi l-au părăsit pe Hristos sau au ajuns să spună: "A, El e doar cineva precum Buddha, precum Confucius sau oricare altul dintre neo-profeţii de după Hristos"... Unii dintre aceşti oameni încep să sufere mai târziu de un fel de boală de ochi şi nu mai pot vedea bine; alţi suferă depresii mintale şi se întorc în ţara lor, în vreme ce alţii rămân acolo pentru totdeauna şi cine ştie ce se mai întâmplă cu ei, sau poate îmbracă veştmântul unui ordin monastic străin ş.a.

Am observat şi că felul în care această învăţătură se promovează nu este unul potrivit pentru un creştin. Din pricină că acel creştin, acel tânăr, a încercat să combine filosofia, filologia şi religia şi adapteze toate aceste lucruri învăţăturii lui Hristos (ca şi cum aşa ceva ar fi cu putinţă!) Dacă ar fi luat doar filosofia Indiei doar drept o filosofie, nu i s-ar fi întâmplat nimic. Însă când a ajuns să dorească să devină şi el un dumnezeu, din pricină că - aşa cum pretind înşişi guruşii - un guru este întruparea lui Dumnezeu, atunci... ei, bine, asta era ceea ce îşi dorea acel copil: încerca să devină asemeni gurusului. Îţi aduci aminte ce li s-a întâmplat strămoşilor noştri Adam şi Eva? Şi-au dorit să ajungă dumnezei. Aşadar, ce li se întâmplă acestor tineri? Vor şi ei să ajungă dumnezei, aşa că e de aşteptat să-şi piardă sănătatea mintală.

Acum pricepi ce s-a întâmplat? Aminteşte-ţi când am vorbit cu celălalt copil şi l-am întrebat: "Cine e cel ce, atunci când practici meditaţia şi auto-concentrarea, te îndrumă lăuntric după voia lui Dumnezeu, pentru a scoate afară toate relele pe care le ai înăuntru? Cine e călăuzitorul tău în toate acestea?" Iar el mi-a răspuns: "Gurusul. El e cel la care mă gândesc; el e cel pe care îl văd, aceste sunt lucrurile pe care le fac"... Dragă T., dacă el l-ar fi lăsat deoparte pe guru şi ar fi privit în schimb înspre Hristos şi Ipostasul Său, acel copil ar fi fost astăzi unul dintre slujitorii aleşi ai lui Hristos şi lucrător al Său. Însă acum, copilul a căzut în această situaţie foarte grea... are nevoie de multă rugăciune din partea creştinilor. Mama sa, mai întâi de toate, trebuie să facă mari eforturi; mai ales mama sa, deoarece ea l-a cunoscut din primii lui ani: cum a crescut, cum era în trecut, ce fel de copilărie a avut, care erau vederile sale, felul de distracţii pe care le prefera, cum prefera să înveţe... întregul suflet al copilului este binecunoscut mamei sale. Aşa că mama ar trebui să depună acum un efort, fără să recurgă la nici o "dădăceală", şi să îi arate dragostea ei nemăsurată, fără să-l lase să bănuiască că e bolnav, ci să se poarte cu el ca şi cum ar fi sănătos, şi apoi să îl ducă la o biserică şi să ceară preotului să-i citească molitvele de dezlegare ale Sfântului Vasilie - acestea sunt nişte rugăciuni foarte speciale, care se pot citi în orice biserică - iar ea ar trebui să aibe pregătit numele copilului, pentru ca, în timpul rugăciunilor, să se roage la rândul ei lui Hristos, cu credinţă şi evlavie adâncă, pentru iertarea copilului... pentru că în acest caz, mai mult ca sigur, e de vină şi mama... Deoarece, uneori, spunând: "Am programată o întâlnire sau altceva", şi dacă în aceeaşi clipă copilul are nevoie de sfatul mamei, s-ar putea întâmpla ceva sufletului copilului. Sufletul e un lucru atât de delicat... Şi, mai presus de toate, trebuie găsit un doctor creştin...

(Nevoitoarea dragostei, pag. 209-210)

Gurușii: închinători la diavoli

Într-o noapte, pe când era în camera ei şi se ruga, şi-a deschis ochii pentru o clipă, şi ce a văzut? Patul nu era la locul său! Şi-a închis ochii la loc şi a continuat să se roage. I-a deschis din nou după o vreme, şi s-a uitat pe geam. Nu mai putea vedea luna. "Orbisem", i-a spus lui E. Virvou. "Tulburată, am continuat să mă rog şi mai puternic. În cele din urmă, am adormit... când m-am sculat dimineaţă, puteam să văd din nou! Mi-am dat seama că [guruşii] îmi făcuseră ceva atunci când m-am întâlnit cu Sivananda în holul mare şi el m-a întrebat dacă am dormit bine. Da, i-am spus, foarte bine! Mi-a aruncat o privire nedumerită, apoi s-a dus şi a vorbit cu o discipolă care bătea ceva la o maşină de scris, apoi s-a întors la mine, mi-a pus aceeaşi întrebare, şi i-a aruncat yoghinului de lângă mine o privire ciudată... I-am spus din nou: Da, foarte bine, mulţumesc lui Dumnezeu. M-a studiat încă o dată, fără să mai spună nimic... Câteva luni mai târziu, am aflat că făcuseră toate acestea prin chemarea duhurilor rele, cu scopul de a-i speria pe străinii deveniţi incomozi sau de a-i "fermeca" pe ceilalţi să rămână acolo pe veci. Cunosc o nemţoaică care a înnebunit după tot ce i-au făcut... După câteva zile, Sivananda în persoană a venit şi mi-a sugerat să mă mut la etajul superior, fiindcă mă cazaseră... în camera greşită! Am păstrat însă camera. După aceasta, toţi au început să se uite la mine uimiţi... Simţeau că Cineva mai puternic mă ocrotea, iar eu am simţit că era timpul să plec de acolo".

(Nevoitoarea dragostei, pag. 55)

Despre ecumenism

Despre Ortodoxie

P.G.: Maică Gavrilia, aţi călătorit prin toată lumea. Cunoaşteţi îndeaproape foarte multe ordine monahale: romano-catolice, buddhiste, hinduse. Aţi văzut organizaţii şi misionari protestanţi. Aţi văzut cum lucrarea lor misionară era finanţată cu generozitate... iar dumneavoastră, o maică ortodoxă săracă, aveaţi mijloace materiale foarte limitate, atât pentru folosul propriu, cât şi pentru a-i ajuta pe alţii. V-aţi gândit vreodată că ar fi fost mai bine dacă aţi fost altceva în loc de ortodoxă?

Maica Gavrilia: Doamne fereşte! Nu! Niciodată nu mi-a trecut aşa ceva prin minte, nici pentru o clipă, fiindcă tocmai aceasta este lauda mea! Îmi aduc aminte că odată mă aflam în biroul Indirei Gandhi [în perioada prime sale călătorii în India, când încă nu intrase în monahism, n.ed.] şi discutam despre un proiect al lor. Chiar atunci s-a întâmplat să vină o femeie şi să-i spună (cu mine de faţă): "Cea cu care vorbeşti e cumva vreo călugăriţă catolică?", iar Gandhi i-a răspuns: "Nu, e din Biserica Ortodoxă. N-ai auzit de ea, fiindcă nu există în India, însă e o Biserică complet diferită"... Iar când am ajuns la Ierusalim, în 1959, în Mănăstirea noastră extrem de smerită, au venit la noi nişte călugăriţe catolice, care mi-au spus: "Asta-i adevărata cale de viaţă a lui Hristos, fiindcă aici sunteţi lipsite de toate... noi, însă, avem tot confortul"... Înţelegeţi ce zic?

(Nevoitoarea dragostei, pag. 291)

Despre rugăciunea în comun cu eterodocșii

Este uimitor că Gherontissa nu a fost de acord niciodată să se roage împreună cu cei de alte credinţe, în ciuda prieteniei şi legăturilor pe care le avea cu aceştia. Am văzut acest lucru cu proprii ochi, atunci când ea şedea în Athena; primea telefoane de la călugăriţe eterodoxe, care îi spuneau: "Vrem să trecem ca să ne rugăm împreună"... "Eu nu mă rog niciodată cu glas tare, şi nu mă rog niciodată în prezenţa altcuiva; doar singură, sau în Biserică", obişnuia să le răspundă, "însă sunteţi binevenite să treceţi pentru o ceaşcă cu ceai şi ca să-mi spuneţi ce mai e nou", mai adăuga ea.

Deşi a trăit şi s-a plimbat prin mijlocul atâtor eterodocşi [romano-catolici, protestanţi ş.a., n.tr.] şi de alte religii, nu a existat nici cea mai mică urmă de sincretism în viaţa ei duhovnicească şi în ceea ce priveşte închinarea. Şi acest lucru a fost îndoit apreciat de tovarăşii ei de călătorie (...) Într-una din zile, cineva a făcut o remarcă dispreţuitoare despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (cei ce fie doar au pomenit numele Maicii Domnului în prezenţa unor protestanţi vor înţelege despre ce e vorba).

Gavrilia a lăsat să treacă câteva minute, apoi, luându-o deoparte pe acea persoană, i-a zis: "Frate, mă ierţi, însă trebuie să-ţi spun că de mâine nu voi mai fi cu tine". Acesta s-a supărat şi s-a întristat foarte mult, fiindcă nu mai văzuse până acum acea expresie pe chipul ei. Apoi, ea i-a explicat: "Nu pot îngădui să aud astfel de cuvinte despre Cea pe care o iubesc cel mai mult după Hristos". Fireşte, i s-au cerut scuze, şi astfel de incidente nu s-au mai repetat.

(Nevoitoarea dragostei, pag. 96-97)

Surse și legături externe

În engleză:

• The Ascetic of Love - Nevoitoarea dragostei, viața și apoftegmele Gherontissei Gavrilia, publicată de toperivoli.gr
• Gherontissa Gavrilia de pe pagina de internet a Mănăstirii Sf. Grigorie Palama
• Gherontissa (Stareța) Gavrilia și câteva din apoftegmele ei
• Nevoitoarea dragostei: Ziceri (Apofthegmata)
• Maica Gavrilia (1897-1992): un Holocaust către Dragostea Sa de John Brady; publicat în In Communion, ziarul Orthodox Peace Fellowship