Sinodul de la Whitby: Diferență între versiuni
(→A se vedea și) |
|||
| (Nu s-au afișat 6 versiuni intermediare efectuate de alți 4 utilizatori) | |||
| Linia 1: | Linia 1: | ||
| − | + | '''Sinodul din Whitby''' a fost un [[sinod]] local important care a dus la unificarea administrativă şi [[liturgică]] a Bisericii din Insulele Britanice. Convocat de Regele Oswiu de Northumbria în 663 d.Hr., sinodul a avut loc în 664 la [[Abaţia Whitby]] (care era o [[mănăstire]] dublă a Sfintei [[Hilda din Whitby|Hilda]] din Streonshalh, la Whitby), în timpul pontificatului papei [[Vitalian al Romei]]. | |
| − | + | ==Istoric== | |
| + | Printre prelaţii care au participat a fost şi Sfântul [[Wilfrid de York]] (634-710), care a fost purtătorul de cuvânt al bisericii din sud, romane. Biografia sa, scrisă mult după aceste evenimente pe care le descrie, este singura sursă existentă despre acest sinod. | ||
| − | + | Sinodul din Whitby a constituit o piatră de hotar în istoria Bisericii din Marea Britanie, Prin aceea că delegaţi din nord şi sud au stat la un loc pentru a dezbate viitorul bisericii din Northumbria. Principalele controverse erau modul de calcul al datei [[Sfintele Paști|Sfintelor Paşti]] şi stilul [[tundere|tunsorii]] pe care trebuiau să o poarte [[cler]]icii. Una din cele două tradiţii, celtă sau romană, urma să fie adoptată de întreaga Anglie de Nord. Subiectul a devenit presant într-o primăvară când regele, care urma practica celtică, sărbătorea Sfintele Paşti în timp ce regina, care urma practica romană, încă era în [[Postul Mare]]. | |
| − | |||
| − | + | Sinodul a înclinat către tradiția din [[Biserica Romei]], ale cărei practici au fost atunci adoptate de populaţia din Northumbria. Adepţii [[tradiţie]]i celte s-au retras în Scoţia. | |
| − | + | Cuviosul [[Beda]] descrie în lucrarea sa ''[[Istoria bisericească a poporului englez]]'' în detaliu dezbaterile care au avut loc, deşi la aproape şaptezeci de ani după acestea. ''Cronica Anglo-Saxonă'', însă, nu pomeneşte deloc acest sinod. | |
| − | + | Una din consecințele sinodului a fost și aceea că, urmare a acestui sinod, papa Vitalian al Romei l-a hirotonit, la [[26 martie]] 668, pe [[Teodor de Canterbury|Teodor din Tars]], un [[călugăr]] educat care vorbea și greaca și latina, drept arhiepiscop de Canterbury. În Anglia, Teodor a fost recunoscut ca și [[întâistătător]] al Bisericii Angliei atât de către saxoni cât și de către britanici, ceea ce i-a permis papei Vitalian să-i confere lui Teodor toate privilegiile pe care le-a primit mai înainte arhiepiscopul [[Augustin din Canterbury|Augustin din Canterbury]] de la papa [[Grigorie cel Mare]]. | |
| − | == | + | ==A se vedea și== |
| − | *[[ | + | *[[Creştinism celtic]] |
| − | *[[Cuthbert | + | *[[Cuthbert de Lindisfarne]] |
| + | *[[Teodor de Canterbury]] | ||
[[Categorie:Istoria Bisericii]] | [[Categorie:Istoria Bisericii]] | ||
| − | [[Categorie:Sinoade]] | + | [[Categorie:Sinoade|Whitby]] |
[[en:Synod of Whitby]] | [[en:Synod of Whitby]] | ||
| + | [[fr:Synode de Whitby]] | ||
Versiunea curentă din 14 octombrie 2025 14:38
Sinodul din Whitby a fost un sinod local important care a dus la unificarea administrativă şi liturgică a Bisericii din Insulele Britanice. Convocat de Regele Oswiu de Northumbria în 663 d.Hr., sinodul a avut loc în 664 la Abaţia Whitby (care era o mănăstire dublă a Sfintei Hilda din Streonshalh, la Whitby), în timpul pontificatului papei Vitalian al Romei.
Istoric
Printre prelaţii care au participat a fost şi Sfântul Wilfrid de York (634-710), care a fost purtătorul de cuvânt al bisericii din sud, romane. Biografia sa, scrisă mult după aceste evenimente pe care le descrie, este singura sursă existentă despre acest sinod.
Sinodul din Whitby a constituit o piatră de hotar în istoria Bisericii din Marea Britanie, Prin aceea că delegaţi din nord şi sud au stat la un loc pentru a dezbate viitorul bisericii din Northumbria. Principalele controverse erau modul de calcul al datei Sfintelor Paşti şi stilul tunsorii pe care trebuiau să o poarte clericii. Una din cele două tradiţii, celtă sau romană, urma să fie adoptată de întreaga Anglie de Nord. Subiectul a devenit presant într-o primăvară când regele, care urma practica celtică, sărbătorea Sfintele Paşti în timp ce regina, care urma practica romană, încă era în Postul Mare.
Sinodul a înclinat către tradiția din Biserica Romei, ale cărei practici au fost atunci adoptate de populaţia din Northumbria. Adepţii tradiţiei celte s-au retras în Scoţia.
Cuviosul Beda descrie în lucrarea sa Istoria bisericească a poporului englez în detaliu dezbaterile care au avut loc, deşi la aproape şaptezeci de ani după acestea. Cronica Anglo-Saxonă, însă, nu pomeneşte deloc acest sinod.
Una din consecințele sinodului a fost și aceea că, urmare a acestui sinod, papa Vitalian al Romei l-a hirotonit, la 26 martie 668, pe Teodor din Tars, un călugăr educat care vorbea și greaca și latina, drept arhiepiscop de Canterbury. În Anglia, Teodor a fost recunoscut ca și întâistătător al Bisericii Angliei atât de către saxoni cât și de către britanici, ceea ce i-a permis papei Vitalian să-i confere lui Teodor toate privilegiile pe care le-a primit mai înainte arhiepiscopul Augustin din Canterbury de la papa Grigorie cel Mare.
