Biserica Ortodoxă Sârbă

Patriarhia Serbiei
Întemeietor(i)	Apostolul Andrei, Sf. Sava al Serbiei
Autocefalie/Autonomie declarată	1219 (pierdută în 1766), recăpătată în 1879
Autocefalie/Autonomie recunoscută	1219 de Constantinopol, din nou în 1879
Primatul actual	Irineu (Irinej) Gavrilovic
Sediu	Belgrad, Serbia
Teritoriu principal	Serbia, Bosnia-Herțegovina, Croația, Ungaria, Republica Macedonia (disputată), Muntenegru, Slovenia
Posesiuni în afară	Statele Unite, Canada, Europa, Australia
Limbă liturgică	Slavonă; sârbă
Tradiție muzicală	cântarea sârbească; uneori cântarea bizantină
Calendar	iulian (neîndreptat)
Populație estimată	8.000.000
Site oficial	Biserica Serbiei

Biserica Ortodoxă Sârbă, sau Biserica Serbiei, este una din Bisericile Ortodoxe autocefale, cu o patriarhie situată pe locul al șaselea în dipticele Ortodoxiei după Patriarhiile de Constantinopol, de Alexandria, de Antiohia, de Ierusalim și de Moscova. Ea își întinde jurisdicția asupra credincioșilor ortodocși din Serbia și din celelalte ținuturi slave din jurul Serbiei, precum și acolo unde Patriarhia de Belgrad are exarhate sau biserici care țin de ea. Patriarhul Bisericii Serbiei este primul printre egali între episcopii acestei Biserici autocefale.

Istoric

Biserica Ortodoxă a Serbiei este o Biserică autocefală (independentă față de orice altă jurisdicție ecleziastică), în comuniune cu celelalte Biserici ortodoxe. Jurisdicția acesteia se întinde asupra Serbiei, Muntenegrului, Bosniei și Herțegovinei și Croației; jurisdicția sa asupra Bisericii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei face obiectul unei dispute. Având în vedere faptul că mulți sârbi au emigrat în țări străine, există numeroase comunități ortodoxe sârbe pe toate continentele.

De la așezarea slavilor în Balcani la Patriarhia de Peć

La scurt timp după ce au ajuns în Balcani, triburile sârbe au fost botezate de misionarii creștini și astfel sârbii au devenit creștini ortodocși. Înscăunarea Sfântului Sava ca arhiepiscop primat (întâistătător) al unei Biserici sârbe autocefale în 1219 a consolidat și mai mult loialitatea diferitelor cnezate/principate sârbești față de Constantinopol și solidaritatea acestora cu Răsăritul creștin.

Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval a crescut ca dimensiuni și prestigiu și după ce Ștefan Dusan (rege al Serbiei din 1331) și-a arogat titlul imperial de țar (1346-1355), arhiepiscopia de Peć a fost și ea înălțată la rangul de patriarhie. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a Bisericii Serbiei.

După cucerirea de către turcii otomani a celui mai puternic principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei de astăzi a devenit pașalâc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenie al II-lea în 1463, nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Astfel, patriarhatul a fost abolit de facto, iar Biserica Serbiei a trecut sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.

Patriarhia Serbiei a fost reinstituită în 1557 de către sultanul otoman Soliman Magnificul când Macarie, fratele celebrului Mehmed Pașa Sokolovic, a fost ales patriarh în orașul Peć.

Mitropolia de la Carloviț

Trecerea patriarhului Arsenie al III-lea în nordul Dunării și Savei, în anul 1690, la mânăstirea Cruședol (până în 1701) și apoi la Szentandrej (Sf. Andrei), în Imperiul habsburgic a făcut posibilă înființarea unei noi structuri bisericești a sârbilor ortodocși, care a jucat un rol crucial în emanciparea poporului sârb și care avea să fie cunoscută sub numele de Mitropolia de Carloviț (Karlovitz).

În anii 1690-1696, împăratul Leopold I le-a oferit sârbilor o serie de privilegii (privilegii pe care românii din Imperiu nu le-au avut niciodată). Patriarhul sârb era în același timp și conducătorul politic al sârbilor ortodocși, fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "Toți să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, și în cele duhovnicești și în cele lumești".

Înainte de pacea de la Belgrad (1739), un al doilea grup de sârbi s-a refugiat, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea, în Imperiul habsburgic. Numărul sârbilor a crescut, iar rolul lor în Imperiu a început să fie mult mai important.

Deși războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au afectat Serbia, întotdeauna poporul sârb a văzut în ele tot atâtea posibilități de a-și dobândi independența.

După Pacea de la Şiștov (1791), aproximativ 50.000 de sârbi au trecut râul Sava, cerând azil în Imperiul Habsburgic. Pentru a frâna o masivă depopulare, Poarta Otomană le-a oferit amnistie și o serie de scutiri. Un număr de egumeni, cum a fost cazul celor de la Studenica și de cneji fugiți la Panciova au cerut să se întoarcă în Serbia.

Descoperirea complotului pus la cale de sârbi și decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sârbi și otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de către sârbi. Încă din 1791, deci cu mult înainte de declanșarea răscoalei, arhimandritul sârb Stepan Jovanovic a alcătuit un manifest prin care cerea autonomia țării sale, dând ca exemplu statutul special de care se bucurau Muntenia și Moldova.

Tot astfel, în 1803, arhimandritul Arsenie Iankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sârb. La un proiect asemănător adera și mitropolitul de Carloviț, Ştefan Stratimirovici.

Mai menționăm că în istoria Mitropoliei de Carloviț, există 3 perioade distincte : epoca privilegilor (1690-1779), în care viața bisericească și raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegiilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriu, al Regulamentului și Sistemului consistorial (1779-1782-1868), și în fine epoca Rescriptului imperial (1868-1920).

Rolul Bisericii Ortodoxe Sârbe în dobândirea independenței și în realizarea unității poporului sârb în decursul secolelor XIX și XX a fost de o importanță majoră. În acest efort, un loc important l-a avut crearea Mitropoliei de Carloviț, care însemna înființarea unei structuri bisericești autonome într-o țară creștină și liberă.

Mitropolia din Carloviț a avut în sec. XIX lea doi ierarhi deosebit de cunoscuți: Ştefan (Stratimirovici) (1790-1836/1837) și Iosif (Raiacici) (1842-1861).

În anul 1757 în Bacika, a venit în viață, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă de tânăr a avut o mare înclinație spre a dobândi cât mai multe informații, în diverse domenii, cum ar fi : învățarea limbilor străine, a filozofiei și s-a axat bineînțeles pe teologie, pe care a aprofundat-o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoric; a scris poezii care nu au fost publicate, dar au fost publicate diverse lucrări canonice și istorice și a întemeiat cercul de literari și oameni de cultură la Carloviț - el fiind ales membru al «Societății științifice» din Göttingen. A avut o mare influență asupra vieții bisericești, a luptat pentru creștinii ortodocși din Imperiul habsburgic, pentru ca ei să nu-și piardă credința în Dumnezeu, a întemeiat primul gimnaziu sârb la Carloviț în anii 1791-1792, pe care l-a susținut din toate punctele de vedere, sprijinindu-i atât pe profesori cât și pe pe elevii acestuia; a întemeiat un internat pentru cei nevoiași, peste 300 școli, și a luptat contra influenței catolice. În anul 1794 a deschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropolie.

Iosif Raiacici [sr. Iosif Rajačić] (1785-1861) a luptat contra dominației ungurilor, împreună cu poporul sârb (1848) la Carloviț, iar la o Adunare generală a delegaților la Sremski Karlovici, a fost desemnat patriarh de Franz Iosef /Francisc Iosif de la Viena, el beneficiind de putere și influență - a dus o politică dublă ca mitropolit politic al sârbilor, deoarece era aliat cu Viena și a subordonat episcopi de alte naționalități.

Lupta pentru emanciparea politică și bisericească

În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sârbă izbucnită în 1804 a antrenat și clerul sârb, devenit în timpul conflictelor forță conducătoare. Revoluționarii sârbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea de populații majoritare de altă religie – musulmani - sau aveau o guvernare politică proprie - precum Macedonia.

Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară țarului ajutor militar pentru ca sârbii să-și dobândească libertatea. Răscoala sârbilor și revoluția grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinței religioase, care îi obliga să fie solidari în timpul conflictelor cu Imperiul otoman. În 1805 se formează, sub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului), un consiliu de conducere în care un rol important l-au avut preotul Nenadovic și juristul Teodor Filipovic, cel care a conceput organizarea statului sârb pe principiile raționalismului francez.

În timpul primei răscoale sârbești împotriva turcilor (1804-1806), eroul Karagheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele rusești din zona Vidinului, a cerut să se răscoale și populația din județele timocene, care aparțineau Pașe de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câștigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună cu o armată de 3. 000 de oameni a desființat satele "neascultătoare" locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca granița răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc.

Distrugerea Mânăstirii Studenica în 1806 de către trupele otomane a însemnat declanșarea conflictului deschis dintre sârbi și Poartă, luptă care a readus popoarelor balcanice speranța independenței.

Răscoala a încetat în 1812, Poarta încercând să readucă liniștea în Serbia, acordând amnistie răsculaților, introducând impozite moderate și o autonomie administrativă locală.

Mânăstirile și bisericile au devenit adăposturi ale răsculaților sârbi. Mânăstirile Valjavic și Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenței sârbilor. Călugări precum Paisie, Ioanichie, Gavriil, Samuil, Gherasim, preoții Meletie Niksic, Luka Lazarevic, Djoko Djuric, călugărul Hagi Iosif și arhimandritul Hagi Meletie de la Rasa au devenit simpatizanți ai mișcării revoluționare. O serie de mânăstiri și locașuri de cult au fost distruse. În 1815 s-a constituit o delegație sârbă, avându-l în frunte pe Meletie Niksic, pentru a semna armistițiul. Pe parcursul mișcării revoluționare, răsculații sârbi au arborat steaguri cu simboluri și icoane ortodoxe.

Miloș Obrenovici /Miloš Obrenović (1805-1815 episcop grec de Ujițe), era un erou național sârb - politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul său cu acordul Porții. Şi-a folosit poziția de unic reprezentant politic al Serbiei în relațiile cu guvernul otoman pentru a câștiga din ce în ce mai multă autonomie. El reia mișcarea de eliberare a poporului său și obține în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Pașalâcului de Beșgrad, reușind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est și Timoc, însă nu a cucerit Timocul și Craina.

Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830, care aduce Bisericii sârbe și statului libertatea, oferită de patriarhul de Constantinopol și prin Hatișeriful de la 1830, Miloș Obrenovici reușește să anexeze județele majoritar românești, Timoc și Craina.

Obrenovici inițiază un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiți de sârbi, care nu vorbeau română. Preoții români sunt alungați în România, fiind înlocuiți de preoți slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forțată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, și a crescut în intensitate și complexitate. Comunitățile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevatz. În aceași perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanță de la 93.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961.

Situația Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a îmbunătățit în timpul guvernării lui Miloș Obrenovici, prin înființarea, în 1822, a Consistoriului și a Seminarului Teologic, în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi a fost elaborat de mitropolitul Petru care a contribuit la crearea Consistorului, a vieții monahale, întemeiind în 1836 seminarul la Belgrad, iar în 1827 a întemeiat Catedrala, dorindu-se promovarea unui cler instruit. Mitropoliții Mihail Jovanovic și Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă față crizei declanșate de formarea Exarhatului bulgar și puternicei propagande catolice.

Episcopii greci care i-au păstorit pe sârbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler național a fost dusă atât de simplii credincioși sârbi, cât și de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloș Obrenovici, care până la urmă a fost recunoscut ca prinț în cadrul Imperiului otoman. În 1830, Serbia obține un nou statut politic, o autonomie politică și economică, problemele religioase fiind în continuare de competența Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat de Constantinopol și semnat de patriarhul ecumenic și de Constantin I (rege al Greciei???), Biserica Ortodoxă Sârbă și-a obținut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele și dreptul conform căruia cneazul și poporul sârb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă și la locul nașterii acestuia.

Prin convenția din 1832, Patriarhia recunoștea independența Bisericii Sârbe, clerul și poporul sârb putând alege pe cine voiau, iar patriarhul trimițându-le confirmarea și binecuvântarea.

Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de "mitropolit al întregii Serbii". Patriarhia Ecumenică trebuia anunțată asupra alegerii mitropolitului, acesta primind automat și aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenic, urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Belgrad era obligat să-l pomenească pe patriarhul ecumenic în cadrul Sfintei Liturghii. Tomosul sinodal emis de Sf. Sinod al Constantinopolului a fost semnat de Antim de Cizic, Panaret de Nicomidia, Nichifor de Dercos, Metodie de Rhodos și Dionisie de Versia.

Biserica din Karlovitz pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului și la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii – Zaro și Cattaro – din Dalmația, rămânând deci numai cu centrele bisericești : Karlovitz, Novisad, Buda, Karlstadt și Pacraț, în Slovenia.

În anul 1875, Bosnia și Herțegovina încep răscoale împotriva turcilor, iar în 1876 Muntenegrul și Serbia declară război Turciei, la acest război împotriva turcilor se aliază Rusia și România. Are loc în anul 1878 încheierea unui tratat, numit «Tratatul de la San Ştefano», act numit și «preliminarii ale Păcii», prin care Serbia și Muntenegru sunt declarate independente, și obțin teritorii în plus, și anume : valea superioară a Moravei pentru Serbia și Muntenegrul avea acces la Adriatica; iar Bosnia și Herțegovina trec sub autoritate austriacă, până în anul 1908.

În Bosnia și Herțegovina erau patru mitropoliți, și anume la : Sarajevo, Zvornic, Mostar și Banja Luca, care erau sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, iar datorită discuțiilor purtate între Constantinopol și Viena, în anii 1902-1905, cele patru mitropolii sunt declarate autonome.

După dobândirea independenței naționale, în 1878, situația politică a Serbiei s-a schimbat. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) este rugat în numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii Sârbe. În acest sens, Milan Obrenovici (văr de gradul al VI-lea al lui Miloș Obrenovici) s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879, în care își exprima atașamentul și credința față de Marea Biserică, rugându-l pe patriarhul ecumenic să ofere independență religioasă Serbiei.

În viața popoarelor ortodoxe, istoria bisericească s-a împletit mereu cu istoria lor politică. Așa se face că Serbia, devenită în 1878 principat independent, își dobândește în anul următor și neatârnarea din punct de vedere bisericesc, prin recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sârbe, de către patriarhul ecumenic Ioachim al III lea.

Mitropolitul Mihail de Belgrad, prin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879, explică cererea autocefaliei prin noua situație politică în care se găsea statul sârb. Patriarhia Ecumenică a emis, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoștea autocefalia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos și Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sârbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfințirea Sf. Mir este simbolul independenței bisericești.

Trebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului și Mitropolia Serbiei, iar Arhiepiscopia Muntenegrului și Arhiepiscopia de Carloviț funcționau ca biserici independente. După război, mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei și Herțegovinei, Biserica din Serbia veche și din Macedonia și o parte din episcopiile care făceau parte din Mitropolia Bucovinei, iar în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de Skopje un ierarh grec, Ambrozie.

În a doua jumătate a secolului XIX lea au avut loc lupte pentru dobândirea drepturilor în conducerea Bisericii de Karlovitz, Biserică considerată cea mai ridicată cultural, lupte duse de mireni, în frunte cu avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniți pentru această cauză ajungând mai mare decât al clericilor la congresul național – bisericesc, iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici († 1888) și canonistul Emilian Radici, în 1897 au desființat congresul, dar în următoarele congrese din anii 1902-1907, s-au unit partidele, fiind impulsionate de influențele austriace și maghiare și s-a reformat viața mânăstirească.

Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul XX

Încheierea primului război mondial, în 1918, aducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor național. La 1 decembrie, la Belgrad, a fost proclamat regatul sârbo-croato-sloven, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale.

După ce teritoriile bisericești ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod de la Constantinopol a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină patriarhie, în 1920 luna martie, iar în luna septembrie, în catedrala din Karlovitz, a fost proclamată ca Biserică Ortodoxă Sârbă unificată. În cadrul Patriarhiei au intrat : Mitropolia de Karlovitz, care avea șapte eparhii, Mitropolia Muntenegrului, care avea trei eparhii și era o mitropolie autonomă, Biserica Ortodoxă Sârbă din Dalmația și Boca-Cataro, care avea două eparhii și era o mitropolie autonomă din 1873, Arhiepiscopia Belgradului, care avea cinci eparhii, care avea autocefalia dobândită din 1879, Biserica Ortodoxă din Bosnia și Herțegovina, care avea patru ierarhii, care a devenit independentă în anul 1878, Biserica Ortodoxă din Serbia Veche și Macadonia, care avea șase eparhii, care până în 1912 s-a găsit sub jurisdicția Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Sârbă din America, care avea la început o singură eparhie.

În 1923 a fost construită o episcopie sârbă în Chicago, ea fiind subordonată Patriarhiei de la Belgrad, ai căror titulari au fost : Mardarie Uscocovici (†1935), Irineu Georgevici (1935-1938), Damaschin (1938-1939), și Dionisie Milivoievici (1939-1963). În anul 1963 comunitățile Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, formează trei eparhii, la care s-au ales și trei episcopi : Grigore Udicki pentru Episcopia Vestului, Firmilan Ococolici pentru Episcopia Vestului mijlociu și Ştefan Lastavica pentru Episcopia Americii de Răsărit și a Canadei.

Primul patriarh a fost ales în 1920 și s-a numit Dimitrie, fost mitropolit al Belgradului. În perioada lui ca patriarh (1920-1930), a avut loc unificarea legislației bisericești în 1927, iar după zece ani ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, a urmat în locul lui Varnava (1930-1937), fost mitropolit de Scoplie, acest patriarh a pus bazele unor noi regulamente spre folosul Bisericii în 1931, iar datorită opoziției lui a fost dezaprobat de parlament Concardatul pe care l-au înfăptuit în 1935, guvernul Iugoslav cu Vaticanul. În anii precedenți, mai exact 1938, a urmat ca patriarh Gavril (1938-1950), fost mitropolit al Muntenegrului, care a avut o activitate demnă de respect, pe vremea când era mitropolit, datorită implicării lui în ajutorarea celor în dificultății din pricina războiului mondial, chiar el a avut mari dificultății ca patriarh, datorită implicării lui verbale care provocau neplăceri celor de la putere, el fiind închis în lagărul de concentrare de la Dachau și în sanatoriul de la Karlovy-Vary, de-abia în 1946 el este eliberat. În acești ani dureroși ai războiului au avut loc crime în masă, mai ales asupra mitropoliților, episcopilor, preoți, profesori și toți cei care erau implicați într-un fel sau altul în viața creștină ortodoxă, chiar și toate lăcașurile de cult, au fost distruse cu brutalitate.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Biserica Ortodoxă a Serbiei a trecut prin numeroase încercări. Numeroși episcopi, preoți și aproape 700.000 de mireni ortodocși au fost uciși de fasciștii croați și musulmani (conform datelor Episcopiei de Ras și Prizren). Sute de biserici au fost complet distruse sau profanate. După al doilea Război Mondial, Biserica a trecut prin noi încercări din partea regimului comunist care a interzis predarea religiei în școli, a confiscat proprietățile bisericești și a folosit diferite metode, pe față sau nu, pentru a persecuta Biserica și a reduce influența acesteia în rândurile populației.

După moartea lui patriarhului Gavril (†1950), urmează în scaunul patriarhal Vichentie (1950-1958), cel care a reușit să stabilească legături de amiciție cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale; activitatea lui ca patriarh fiind doar de opt ani, după care în 1958 acesta trece la Domnul, iar scaunul patriarhal este cedat Episcopului Jicei, Gherman care merge pe urmele lui Vichentie, el întărind și mai tare relațiile cu Bisericile Ortodoxe autocefale, prin vizite reciproce și alianțe; acesta reușește ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el fiind ales în 1968 președinte al Consiliului.

Biserica Ortodoxă autonomă a Macedoniei apelează în 1966, la Soborul arhieresc, pentru a primi aprobarea de a se numi Biserică autocefală, dar dorința aceasta este respinsă de Sfântul Sobor, pe motivul că Biserica Ortodoxă a Macedoniei nu îndeplinește exigențele necesare pentru a deveni autocefală, iar aceasta, la scurt timp după refuz, se declară unilateral Biserică autocefală. Aceasta a rămas însă nerecunoscută de celelalte Biserici ortodoxe autocefale.

Așa se ajunge ca în 1970 Biserica Ortodoxă Sârbă, să dețină 28 eparhii, atât pe teritoriul Iugoslaviei, cât și în exteriorul acesteia, iar cuvântul hotărâtor în chestiuni bisericești îl are Sfântul Sobor Arhieresc, format din patriarh, care poartă numele de «Arhiepiscop de Peć și patriarh al Serbiei», cel care conduce Soborul, și din mitropoliți, arhiepiscopi, episcopi și arhierei-vicari. În prezent, Patriarhul Serbiei este Prea-Fericitul Irineu (din 2010).

Situația din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

Articole principale: Biserica Ortodoxă a Macedoniei, Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid

În 1959, Patriarhia Serbiei a aprobat ca acea parte a Iugoslaviei cunoscută sub numele de Republica Macedonia să aibă propria sa arhidieceză autonomă. Dar în 1967 episcopii locali, având susținerea guvernului de atunci și a populației, au proclamat unilateral autocefalia arhiepiscopiei, sub numele de Biserica Ortodoxă a Macedoniei, în ciuda protestelor Patriarhiei Serbiei. Autocefalia acestei Biserici nu a fost recunoscută oficial de nici una dintre Bisericile Ortodoxe care au întrerupt intercomuniunea cu aceasta (în general, mirenii sunt totuși primiți în comuniune).

În 2002, la invitația Patriarhiei, unul dintre episcopii din această grupare Jovan (Vraniskovski) (atunci Mitropolit de Veles și Valea Vardarului) a intrat sub ascultarea Patriarhiei sârbe, care și-a restabilit astfel Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid, care a devenit astfel jurisdicția ortodoxă canonic recunoscută din Republica Macedonia. Tensiunile între gruparea independentistă și Patriarhia sârbă rămân puternice. Astfel, IPS Jovan, numit întâistătător al arhiepiscopiei autonome, a fost condamnat la 18 luni închisoare pentru presupuse activități criminale. Biserica autoproclamată autocefală are susținerea autorităților de stat din Republica Macedonia, astfel încât lucrările Arhiepiscopiei autonome fac obiectul persecuțiilor guvernamentale.

Organizarea Patriarhiei

Autoritatea supremă în Biserica Ortodoxă a Serbiei este Sfântul Sinod, alcătuit din toți episcopii acestei Biserici; acesta se întrunește de două ori pe an. Un Sinod Permanent de șase membri se ocupă de administrarea problemelor cotidiene ale Bisericii. De-a lungul anilor, reședința întâistătătorului Bisericii Serbiei a fost schimbată de mai multe ori (44 din cei 54 de patriarhi ai Serbiei au avut totuși reședința la Peć).

Biserica Ortodoxă a Serbiei este împărțită în 40 de eparhii, conduse fiecare de un mitropolit, arhiepiscop sau episcop, după cum urmează:

Serbia

• Arhiepiscopia de Belgrad și Sremski Karlovci, cu reședința la Belgrad (include și Mănăstirea Pećka Patrijaršija)

Chiriarh (episcop eparhiot): Preafericitul Patriarh Dr. Irineu

Episcopi-vicari: IPS Atanasije, episcop-vicar de Hvostno; IPS Antonije, episcop-vicar de Moravice

• Episcopia Banatului, cu reședința la Vršac (Vârșeț)

Chiriarh: PS Nicanor

• Episcopia de Backa, cu reședința la Novi Sad

Chiriarh: PS Dr Irinej

Episcop-vicar: PS Dr Porfirie, episcop-vicar de Jegra

• Episcopia de Branicevo, cu reședința la Požarevac

Chiriarh: IPS Dr. Ignatie

• Episcopia de Vranje, cu reședința la Vranje

Chiriarh: PS Pahomie

• Episcopia de Žica, cu reședința la mănăstirea Žica, lângă Kraljevo

Chiriarh: PS Hrisostom

• Episcopia de Mileševa, cu reședința la mănăstirea Mileševa

Chiriarh: PS Filaret

• Episcopia de Niš, cu reședința în orașul Niš

Chiriarh: PF Irinej, patriarhul Serbiei (ales pe 22 ianuarie 2010)

• Episcopia de Ras și Prizren, cu reședința la Prizren

Chiriarh: PS Dr Artemie

Episcop-vicar: PS Teodosie, episcop-vicar de Lipljan

• Episcopia de Srem, cu reședința la Sremski Karlovci

Chiriarh: PS Vasile

• Episcopia de Timok, cu reședința la Zajecar

Chiriarh: PS Dr Justin

• Episcopia de Šabac , cu reședința la Šabac

Chiriarh: PS Lavrentie

• Episcopia de Šumadija, cu reședința la Kragujevac

Chiriarh: PS Iovan

• Episcopia de Valjevo, cu reședința la Valjevo (instituită în mai 2006)

Chiriarh: PS Milutin

Muntenegru

• Mitropolia Muntenegrului și a Litoralului, cu reședința la Cetinje

Chiriarh: IPS Mitropolit Dr Amfilohie

Episcop-vicar: PS Iovan, episcop-vicar de Dioclea

• Episcopia de Budimlje și Nikšic, cu reședința la mănăstirea �Ciurdevi Stupovi de lângă Berane

Chiriarh: PS Ioanichie

Bosnia și Herzegovina

• Mitropolia de Dabar-Bosnia, cu reședința la Sarajevo

Chiriarh: IPS Mitropolit Dr Nicolae

• Episcopia de Banja Luka, cu reședința la Banja Luka

Chiriarh: PS Efrem

• Episcopia de Bihac și Petrovac, cu reședința la Bosanksi Petrovac

Chiriarh: PS Hrisostom

• Episcopia de Zahumlje și Herzegovina, cu reședința la mănăstirea Tvrdoš de lângă Trebinje

Chiriarh: PS Grigorie

• Episcopia de Zvornik și Tuzla, cu reședința la Bijeljina (temporar, întrucât reședința oficială este la Tuzla)

Chiriarh: PS Vasilie

Croația

• Mitropolia de Zagreb și Ljubljana, cu reședința la Zagreb; jurisdicția cuprinde și Italia și toată Slovenia

Chiriarh: IPS Mitropolit Iovan

• Episcopia Karlovac-ului de Sus, cu reședința la Karlovac

Chiriarh: PS Gherasim

• Episcopia Dalmației, cu reședința la Šibenik

Chiriarh: PS Dr Fotiee

• Episcopia de Osjecko polje și Baranja, cu reședința la Dalj

Chiriarh: PS Luchian

• Episcopia Slavoniei, cu reședința la Daruvar

Chiriarh: PS Sava

România

• Episcopia de Timișoara, cu reședința la Timișoara

Republica Macedonia

• Arhiepiscopia autonomă de Ohrid, cu reședința la Ohrid

Chiriarh: IPS Iovan

Episcop-vicar: PS Marko episcop-vicar de Dremevica și administrator al Bitoliei

• Episcopia de Polog-Kumanovo, cu reședința la Kumanovo

Chiriarh: PS Ioachim

Europa

• Episcopia Britainiei și Scandinaviei, cu reședința la Stockholm; cuprinde parohiile din Marea Britanie, Norvegia, Suedia și Danemarca

Chiriarh: PS Dositei

• Episcopia de Buda (Budim), cu reședința la Szentandrej; pentru sârbii ortodocși din Ungaria

Chiriarh: PS Luchian

• Episcopia Europei Occidentale, cu reședința la Paris; pentru sârbii ortodocși din Franța, Belgia, Olanda și Spania

Chiriarh: PS Luca

• Episcopia Europei Centrale, cu reședința la mănăstirea Himmelstühr; pentru credincioșii ortodocși sârbi din Germania, Austria și Elveția

Chiriarh: PS Constantin

Americile

• Mitropolia Amercii Vest-Centrale, cu reședința la mănăstirea Sf. Sava din Libertyville, Illinois

Chiriarh: IPS Mitropolit Hristofor

• Episcopia Americii de Est, cu reședința în Catedrala "Sfânta Treime" din Pittsburgh, Pennsylvania

Chiriarh: PS Dr Mitrofan

• Episcopia Americii de Vest, cu reședința la Catedrala "Sf. Ștefan" din Alhambra, California

Chiriarh: PS Dr Maxim

• Episcopia Canadei, cu reședința în Catedrala "Sf. Nicolae" din Hamilton, Ontario

Chiriarh: PS Gheorghe

• Mitropolia de Noua Gracanica, episcopia Statelor Unite și Canadei, cu reședința la Mănăstirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Grayslake, Illinois (fosta Episcopie Ortodoxă Sârbă Liberă a Statelor Unite și Canadei, care nu s-a aflat în comuniune deplină cu Patriarhia Serbiei între 1963 și 1992).

Chiriarh: PS Longhin

Australia și Oceania

• Episcopia de Australia și Noua Zeelandă, cu reședința la Mănăstirea Noii Kalenica, Hall (lângă Canberra) (New Kalenic Monastery).

Chiriarh: Episcopul Irineu

Eparhiile sunt împărțite în protopopiate (deaneries), fiecare din ele reunind mai multe congregații și parohii. Congregațiile reunesc una sau mai multe parohii.

A se vedea și

• Lista Patriarhilor Serbiei
• Lista sfinților sârbi

Legături externe

• Biserica Serbiei site oficial în limbile sârbă și engleză.
• Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului: Biserica Ortodoxă a Serbiei de Ronald Roberson, preot romano-catolic si profesor.

Eparhii ale Bisericii Serbiei

• Arhiepiscopia Ortodoxă de Ohrid
• Mitropolia de Dabro-Bosna
• Mitropolia Montenegrului și Litoralului
• Mitropolia de Zagreb și Ljubljana
• Episcopia de Backa
• Episcopia de Banja Luka
• Episcopia de Bihac și Petrovac
• Episcopia de Branicevo
• Episcopia de Budimlje și Niksic
• Episcopia Canadei
• Episcopia Europei Centrale
• Episcopia Dalmației
• Episcopia Estului Americii
• Episcopia de Nis
• Episcopia de Ras și Prizren
• Episcopia de Srem
• Episcopia de Sumadija
• Episcopia Timocului
• Episcopia Vestului Americii
• Episcopia Europei Occidentale

Organizații

• FILANTROPIE
• Facultatea de Teologie a Bisericii Ortodoxe a Serbiei

Bibliografie

• Diac. Silviu Anuichi, "Relațiile bisericești româno-sârbe din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea", în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII 1979;
• Pr. Teodor M. Popescu, Pr. Teodor Bodogaie, Pr. George GH. Stănescu, "Biserica Sîrbă", în volumul: Istoria Bisericească Universală, vol. II, 1956, București, Ed. Institutului biblic și de misiune Ortodoxă;
• Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, "Biserica Sîrbă", în volumul: Istoria Bisericească Universală, vol. II, 1993, București;
• Doctorand Aurel Jivi, "Patriarhia Ortodoxă Sîrbă de la 1920 până în prezent", în: Studii Teologice, 1970, nr. 5-6.

Surse

• Church of Serbia, en.OrthodoxWiki.org
• Serbian Orthodox Church