Xenia

Sf. Cuvioasă Xenia

Sfânta Cuvioasă Xenia (sau Xenia Romana) a trăit la începuturile creştinismului, în secolul al V-lea. Originară din Roma, ea a îmbrăcat haina monahală şi a trăit într-o continuă priveghere, înfrânare şi smerenie. Numele monahal pe care şi l-a ales, Xenia, se traduce prin „străina”, vrând să arate prin acest gest că se înstrăinează de lumea aceasta, pentru a se dedica numai celor sfinte.
Biserica Ortodoxă o prăznuieşte la data de 24 ianuarie.

Viaţa

Sf. Xenia s-a născut la Roma, pe la începutul secolului al V-lea, într-o familie bogată de senatori. Numele ei de botez era Eusebia.

La vârsta de 17 ani, în momentul în care părinţii ei îi hotarâseră o căsătorie din interes, ea a ales sa fugă, împreună cu două slujnice, în Insula Cos (Kòs) din Marea Egee. A făcut acest lucru din dragoste faţă de Hristos, căci pentru ea adevărata logodnă era unirea cu El. A renunţat la numele Eusebia, luându-şi numele Xenia (grec. ξενία - străina), vrând să arate prin acest gest că se înstrăinează de lumea aceasta, pentru a se dedica numai celor sfinte.

În urma rugăciunilor sale, l-a întâlnit pe ieromonahul Pavel, care a devenit un adevărat părinte duhovnicesc pentru ea. La îndemnul acestuia, Xenia s-a stabilit în cetatea Milassa din Caria (o veche provincie romană situată în sud-estul Asiei Mici) şi a îmbrăcat haina monahală. Aici a ridicat o bisericuţă închinată Sfântului Ştefan Întâiul-mucenic, precum şi o mica mănăstire, în care se va nevoi împreună cu cele două slujitoare ale sale cu care fugise din Roma, dar şi cu alte fecioare din împrejurimile cetăţii.

Sf. Xenia era într-o continuă priveghere, înfrânare şi smerenie. Purta nişte haine vechi, dar considera că trupul său este nevrednic chiar şi de acestea. Toată viaţa ei era întru umilinţă şi vărsare a lacrimilor. În Sinaxarul zilei în care se face pomenirea ei se spune că „puteai să vezi izvoarele apelor în vreme de arşiţă secând, decât ochii ei încetând de lacrimi... facutu-s-au lacrimile ei pâine ziua şi noaptea. Era străină de lume, însă, locuitoare a cerului. A fost văzută în trup, dar s-a asemănat cu îngerii cei fără de trup”.

Diavolii se temeau de înfrânarea ei şi nu îndrăzneau să se apropie de ea. Mânca uneori doar la două zile, iar de multe ori petrecea toată săptămâna fără hrană. Iar când era să primească hrana, nu mânca verdeţuri, linte, poame de grădină, ci numai puţină pâine, udată cu lacrimile sale. Lua din cădelniţă cenuşă şi presara pâinea să. Aceasta o făcea în tot timpul vieţii sale, împlinind cuvântul proorocesc: „Cenuşă cu pâine am mâncat şi băutura mea cu plângere am amestecat”.