Încreștinarea bulgarilor

Așezarea unor grupuri de slavi pe teritoriile române, activitatea fraților Chiril și Metodie și a ucenicilor lor, precum și încreștinarea bulgarilor au avut urmări însemnate și asupra vieții bisericești a strămoșilor români.

Statul protobulgar (secolele VII-IX)

Către sfârșitul secolului al VII-lea a avut loc migrația bulgarilor, care și-au făcut apariția în sudul Dunării, în regiunea Varniei de azi, prin anii 679—680 sub conducerea lui Asparuh (Isperih), fiul lui Kubrat, venind din părțile Volgăi (de unde și numele de bulgari). Noii cuceritori au creat aici un stat protobulgar, recunoscut și de imperiul bizantin, condus de un «han» (hagan), cu reședința în nord-estul Bulgariei de azi.

Era format din trei elemente etnice de bază:

• populația locală tracă, romanizată în cea mai mare parte;
• triburile slave stabilite în masă la sud de Dunăre, în prima jumătate a secolului VII;
• protobulgarii, puțini la număr, care formau însă clasa stăpânitoare;

La protobulgari se adăugau greci, resturi de goți, sau de alte neamuri «barbare», așezate mai de mult pe aceste teritorii, aparținătoare altădată imperiului roman de răsărit. De la începutul așezării bulgarilor aici și până către mijlocul secolului IX, a avut loc procesul de slavizare lentă a acestora. Denumirea de «bulgar» și-a pierdut înțelesul ei inițial, ajungând să desemneze pe toți supușii statului bulgar, indiferent de originea lor etnică.

Puterea noului stat bulgar a crescut considerabil sub hanul Krum (803-814), care a extins hotarele statului său și a purtat lupte victorioase cu bizantinii (în 811, a căzut într-o luptă însuși împăratul Nichifor I), izbutind să cucerească Sardica (Sofia), pentru ca în 813 să asedieze Constantinopolul, dar fără rezultat.

Încreștinarea bulgarilor (secolul IX)

Primul arhiepiscop (814-870)

La așezarea lor în Peninsula Balcanică, atât slavii cât și protobulgarii erau păgâni. Dar în contact cu populația romanizată de aici, unii din ei au început să îmbrățișeze credința creștină, deși vechile scaune episcopale din sudul Dunării dispăruseră. Dar creștinismul era socotit un pericol pentru tânărul stat bulgar și de aceea unii hagani de la Pliska sau alți conducători bulgari au încercat să-l prigonească. Însuși Krum s-a numărat printre cei care prigoneau pe creștini (se pare din interese politice, creștinii având legături cu Bizanțul). Izvoarele istorice contemporane (o versiune a Vieții Sfântului Dimitrie, Cronica preotului din Diocleea — Muntenegru ș.a.) relatează suferințele îndurate atunci de populația creștină romanizată de aici.

Creștinarea «oficială» a bulgarilor a avut loc în anul 864, în timpul țarului Boris I (852—889), care a primit creștinismul din interese politice. El a primit botezul în urma unui război cu bizantinii, în care aceștia au ieșit biruitori, luând numele nașului său, care era însuși împăratul Mihail al III-lea al Bizanțului. Întors acasă, a introdus creștinismul prin preoții greci veniți anume în acest scop, fie pe cale pașnică, fie cu forța. Introducerea creștinismului a avut urmări binefăcătoare asupra statului bulgar, căci, pe de o parte, el s-a integrat în rândul celorlalte state creștine din Europa, iar pe de altă parte, creștinismul a înlăturat deosebirile etnice dintre protobuigari, slavi și populația autohtonă romanizată, condiție necesară pentru formarea unui popor bulgar unitar. Îndată după savârșirea acestui mare act, Boris a trecut la organizarea Bisericii bulgare. După o scurtă orientare spre Roma (866-869), Biserica bulgară a intrat definitiv sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, care le-a trimis, în 870, un arhiepiscop cu numele Iosif.

Misiunea fraților Chiril și Metodie (860-885)

Opera de încreștinare a bulgarilor a fost desăvârșită numai după ce s-a răspândit în cuprinsul țării cuvântul Sfintei Scripturi și cărțile de slujbă în limba slavă, prin propovăduirea ucenicilor Sfinților Chiril și Metodie (Metodiu). Acești doi frați, originari din Tesalonic, sunt considerați de unii istorici ca fiind greci de neam, de alții, slavi, dar puteau să fie și descendenți ai vechilor populații romanice din Peninsula Balcanică.

Cei doi frați au creat un alfabet slav și au tradus primele cărți din grecește în limba slavă, și anume în graiul vechi al slavilor din jurul Tesalonicului, numită și «slava veche bisericească» paleoslavă (Culegeri din Evanghelie, Culegeri din Apostol, Liturghierul, Psaltirea). Acest alfabet a fost apoi adoptat de majoritatea popoarelor slave, precum și de români, care l-au folosit până în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. El stă la baza alfabetelor unora din limbile slave moderne: rusă, ucraineană, sârbă, bulgară.

Apogeul și prăbușirea noului stat creștin (secolele X-XI)

Veacul de aur al literaturii vechi bulgare (885-927)

Opera începută de frații Chiril și Metodie a fost continuată de ucenicii lor. Alungați din Moravia după moartea lui Metodie, unii dintre ei, printre care: Clement, ajuns episcop la Ohrida, Constantin, ajuns episcop la Preslav, Naum, Angheiarie, Ioan Exharul ș.a. s-au îndrepat spre Bulgaria. Aici au fost primiți cu bunăvoință de țarul Boris, care le-a creat cele mai prielnice condiții de activitate. La Preslav (capitala țaratului sub țarul Simeon) și Ohrida au întemeiat două școli și câteva mănăstiri (în secolul X s-a înființat Mănăstirea Sfântului Ioan de Rila), în care au fost pregătiți numeroși tineri, care au ajuns apoi preoți și oameni de carte.

În felul acesta, Bulgaria, a devenit un focar al scrierii și culturii paleoslave. Prin încreștinare și prin «ritul bizantino-slav», s-a desăvârșit slavizarea bulgarilor. Această intensă activitate culturală a ajuns la o mare înflorire îndeosebi sub țarul Simeon (893-927), încât epoca lui a fost numită «veacul de aur al literaturii vechi bulgare» (de altfel, și pe plan politic, Bulgaria a cunoscut sub Simeon cea mai mare expansiune teritorială; el a și așezat capitala la Preslav, în 893). De aici, prin secolul X, cultura slavă, în spiritul și tradițiile Sfinților frați Chiril și Metodie, s-a răspândit și în alte țari slave: Rusia kieveană, Serbia, precum și în nordul Dunării, pe pământ românesc.

Autocefalia Bisericii bulgare (927-971)

Sub țarul Petru (927—969), fiul lui Simeon, patriarhul din Constantinopol și împăratul Roman Lekapenos (919—944), au recunoscut autocefalia Bisericii bulgare, acordând întâistătătorului ei (pe atunci Damian) aceleași drepturi pe care le-a avut arhiepiscopul de Justiniana Prima. Arhiepiscopii Bulgariei (care se intitulau și «patriarhi», deși Patriarhia Ecumenică nu le-a recunoscut acest titlu) și-au avut reședința - după unii istorici - la Pereislaveț, apoi la Dorostolon (vechiul Durostorum, devenit apoi Dristra), iar după 984 la Ahrida (Ohrida). Istoricul bulgar Ivan Dujcev crede însă că reședința «patriarhului» Damian a fost la Preslav (unde era capitala statului încă din anul 893).

Pierderea autocefaliei (971-1025)

In anul 971, partea răsăriteană a Bulgariei de azi, precum și Dobrogea noastră, au fost cucerite de împăratul bizantin Ioan Tzimiskes, creându-se aici o unitate administrativ-teritorială sub numele «thema» Paristrion său Paradunovon (de lângă Dunăre), iar în 1018 Vasile II Bulgaroctonul (976-1025) a ocupat țaratul lui Samuil și Ohrida, din partea apuseană a Bulgariei de azi și Macedonia. În felul acesta, încetează existența statului bulgar. Tot atunci s-a sfârșit autocefalia scaunului arhiepiscopal bulgar, care a fost pus sub dependența Patriarhiei de Constantinopol, cu ierarhi de neam grec. În felul acesta, dominația Bizantină a ajuns din nou până la Dunăre, așa cum fusese cu aproape patru veacuri în urmă.

Infleunța liturgică pe pământurilor românești

În timpul statului bulgar

După opinia profesorului P. P. Panaitescu, liturghia în limba slavă a putut fi introdusă la români începând cu secolul X, aducând, în sprijinul tezei sale, următoarele argumente.

Liturghia bizantină în limba slavă a fost adusă în Bulgaria abia la sfârșitul secolului IX, prin ucenicii Sfinților Chiril și Metodie și a cunoscut o epocă de maximă răspândire în secolul X, din centrul cultural de la Preslav, spre vest și spre nord, adică la sârbi și la ruși. Ea s-a introdus în Biserica românească înainte de cucerirea Transilvaniei de regatul feudal ungar. Nici într-un caz nu s-ar fi putut introduce după această dată, căci regii catolici ai Ungariei, ca și episcopii latini din Transilvania, n-ar fi îngăduit acest lucru. Introducerea acestei liturghii la români nu s-a putut face decât într-o epocă în care în țâra noastră erau și locuitori slavi care vorbeau și înțelegeau limba veche slavă; era vorbită îndeosebi de clasa conducătoare. Nu se poate admite că s-a introdus în slujbă o limbă pe care nu o înțelegea nimeni.

Fără îndoială că la introducerea limbii paleoslave sau a slavei vechi bisericești, fixată în scris de Sfinții Chirii și Metodie și de ucenicii lor, precum și a alfabetului chirilic, în nordul Dunării, au contribuit și ucenicii veniți din teritoriile sudice învecinate (Pereiaslaveț, Preslav, Dristra, Rila etc.). Organizarea tinerei Biserici bulgare, cu unele episcopii chiar pe malul drept al Dunării, în locul fostelor scaune episcopale din secolele IV—VI (Durostorum, devenit Dîrstor sau Dristra și Bononia, devenit Bodinis-Vidin) a contribuit și mai mult la întărirea legăturilor noastre bisericești cu slavii sud-dunăreni.

Lipsa de cărți de slujbă traduse în limba română (sau «proto» ori «străromână», deși ambii termeni sunt necorespunzători) presupunem că a fost un alt motiv care a determinat pe episcopii, horepiscopii și preoții noștri să adopte limba slavă, în care se începuse — prin Sfinții Chirii și Metodie — lucrarea de traducere a acelor cărți.

După prăbușirea statului bulgar

Distrugerea statului bulgar în 971 și 1018, ca și acțiunea de «grecizare» a Bisericii bulgare în secolul al X-lea, prin arhiepiscopii greci din Ohrida și sufraganii lor, n-a avut nicio influență asupra vieții bisericești de la noi. În bisericile noastre a continuat să se slujească în slavonește, iar întemeierea statului româno-bulgar al Asaneștilor, în 1185/1186, a întărit și mai mult influența slavă la noi. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că după 971, dar mai ales după distrugerea definitivă a primului stat bulgar în 1018, unii preoți sud-dunăreni (fie fie slavo-bulgari) s-au refugiat, datorită stăpânirii bizantine, în nordul Dunării, în țările locuite de români, unde și-au continuat activitatea cărturărească în limba slavă. In felul acesta, s-a adoptat limba de către Biserica și clasa cnezială românească, fiind introdusă mai târziu și în cancelariile domnești din țara Românească și Moldova,

Bineînțeles, poporul a continuat să vorbească românește. La noi, deși Liturghia și celelalte slujbe se făceau în slavonește, predicarea cuvântului lui Dumnezeu și spovedania se făceau, ca și mai înainte, în limba vorbită de popor, adică în românește.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9

A se vedea și

• Încreștinarea rușilor