Antimis

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 21 iunie 2013 20:42, autor: Oql (Discuție | contribuții) (Actualizare link-uri. Corectare diacritice.)
Salt la: navigare, căutare

Antimisul (gr. αντιμηνσιον - „în loc de masă”) este o bucată de pânză de in sau mătase și este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată [1] icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului. În Antimis se găsesc cusute părticele de sfinte Moaște. Pe Antimis se pun Potirul și Discul în timpul Liturghiei și numai pe el se face sfințirea Darurilor. Fără antimis nu se poate săvârși Sfânta Liturghie. În biserică, antimisul se păstrează în altar, pe Sfânta Masă, sub Sfânta Evanghelie, iar când Sfânta Liturghie se oficiază în aer liber, el ține locul Sfintei Mese (după cum îi arată și numele).

Pe antimis sunt pictate scene din patimile Mântuitorului Iisus Hristos, tema reprezentativă fiind punerea în mormânt a Domnului. În colțuri sunt pictați cei patru evangheliști. În partea de sus, în mijloc, într-o cusătură, se află o părticică din moaștele unui sfânt mucenic.

Sfântul antimis simbolizează giulgiul în care a fost înfășurat trupul Mântuitorului când a fost pus în mormânt. De aceea, pe marginile lui se află scris troparul punerii în mormânt: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.”

Sfântul antimis este sfințit, semnat și dat de episcopul locului, indicându-se parohia sau biserica unde a fost dat pentru slujire, cu hramul ei. Atunci când episcopul se schimbă, antimisele vechi (semnate de episcopul precedent) sunt retrase și noi antimise sunt sfințite și distribuite parohiilor de noul episcop [2].

În sfântul antimis se păstrează un burete mic, cu care se adună părticelele căzute din întâmplare de pe sfântul Disc. Pe acest burete, preotul sau arhiereul își pune partea din Sfântul Agneț când se împărtășește. Acest burete ne aduce aminte de buretele cu care ostașii au adăpat pe Mântuitorul Iisus Hristos cu oțet și fiere, în timpul răstignirii Sale.

Istoricul antimiselor

Antimis sârbesc (sec. al XVI-lea)

Originea Antimiselor este foarte complexă și ea este legată de două etape diferite: cea preiconoclastă și cea posticonoclastă.

Se știe că în epoca preiconoclastă exista obiceiul (negene­ralizat și neobligatoriu) de a pune în Sfânta Masă părticele din moaștele martirilor. Această practică își are originea încă în creștinismul primar și mai ales în epoca persecuțiilor, când drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele marti­rilor. Acest obicei se reflectă în prezent în slujba de Sfințire a Bisericii, când în Sfânta Masă trebuie puse părticele din moaș­tele martirilor.[3]

Un alt element al istoriei Antimisului est legat mai ales de bi­se­rica Sfânta Sofia din Constantinopol. Acolo exista obiceiul de a îm­părtăși cu Sfintele Taine în mai multe locuri (datorită numă­rului mare de creștini); de aceea, în acele locuri se pu­neau niște măsuțe de lemn sfințite, care se numeau antiminsos. Denumirea arată clar faptul că ele aveau rolul de a înlocui Sfânta Masă (centrală). [4] Acest obicei a fost împrumutat și de alte biserici.

Nu mult după aceea, mesele respective nu se mai sfințeau, ci pe ele se punea o mahramă sfințită, care a primit aceeași de­numire de antimis. Tot în aceste mahrame au început să fie puse și părticele cu Sfintele Moaște – pentru a arăta cre­dința în Sfintele Moaște (lucru destul de important îndeosebi după anul 787/843), dar nici această regulă nu era obligatorie, mai ales dacă în Sfânta Masă deja existau Sfinte Moaște.[5]

Înmulțirea bisericilor ctitorite de diferiți dregători ai Bi­zan­țului a introdus noțiunea de „paraclis particular”. În cazul acestora, Sfintele Mese nu se mai sfințeau după „toată rându­iala”, ci pe ele se puneau aceste mahrame care aveau și sem­nătura ierar­hu­lui, prin aceasta dând o autoritate canonică acestui Antimis.

Prin urmare, la început Antimisele se foloseau doar în para­clisele particulare[6] și în bisericile cu Sfânta Masă nesfințită (fără Sfinte Moaște), iar începând cu secolul al XVII‑lea întrebuințarea Antimiselor s‑a extins și la bisericile cu Sfânta Masă sfințită, pro­babil mai mult din motive practice, de a putea ușor aduna miridele, dar și din motive canonic‑administrative, căci Antimisul trebuie obligatoriu să fie semnat de episcopul locu­lui, iar retragerea Antimisului înseamnă lipsa dreptului de a sluji Sfânta Liturghie în biserica respectivă.[7]

Sfântul Antimis este întotdeauna învelit într‑o bucată de pân­­ză roșie, care se numește iliton. Ilitonul (ειλιτόν) este puțin mai mare decât Sfântul Antimis și servește drept învelitoare pentru el. În prezent, la slujba Dum­­nezeieștii Litur­ghii, ilitonul și Antimisul se desfac la Ec­te­nia pentru cei che­mați, dar în vechime se desfăcea doar ili­to­nul, abia înainte de Heruvic – pentru aceleași scopuri prac­tice ca și cele de azi, iar Antimisul (până în secolul al XVII‑lea) stătea permanent deschis sub acoperământul (inditia) Sfintei Mese, deci nu la vedere, ca astăzi.

Sursa

Note

  1. Pânza antimisului nu este niciodată brodată, pentru a nu stânjeni desfășurarea cultului.
  2. De exemplu, la 4 noiembrie 2007, în paraclisul reședinței patriarhale cu hramul Sf. Mucenic Gheorghe, din București, Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a oficiat slujba sfințirii a 1000 de antimise pentru toate Sfintele Altare din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor. - cf. „Viața cultelor”, Buletin săptămânal de informare religioasă, Anul XVI, nr. 721 din 12 noiembrie 2007
  3. Nu se pun părticele din moaștele altor categorii de sfinți, ci numai de la martiri, pentru că ei înșiși s‑au jertfit pentru Hristos și constituie deci mo­delul supremei jertfe.
  4. Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, p. 489.
  5. Și astăzi grecii pun moaște doar în Sfânta Masă, la sfințirea bise­ricii, nu și în antimise.
  6. Canonistul bizantin Teodor Balsamon consideră că apa­riția nu­me­roa­selor paraclise a și fost motivul pentru care Antimisele au devenit obliga­torii (vezi Pr. Petre Vintilescu, Li­turghierul Explicat, ed. 1998, p. 156).
  7. Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, pp. 489‑493.