==Generalităţi=='''Antimisul''' (gr. αντιμηνσιον - "în „în loc de masă"masă”) este o bucată de pânză de in sau mătase şi și este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată <ref>Pânza antimisului nu este niciodată brodată, pentru a nu stânjeni desfăşurarea desfășurarea cultului.</ref> icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului. În Antimis se găsesc cusute părticele de sfinte [[MoaşteMoaște]]. Pe Antimis se pun [[PotirulPotir]] şi ul și [[DisculDisc]] ul în timpul Liturghiei şi și numai pe el se face [[sfinţiresfințire]]a Darurilor. Fără antimis nu se poate săvârşi săvârși [[Sfânta Liturghie]]. În biserică, antimisul se păstrează în [[altar]], pe [[Sfânta Masă]], sub [[Evanghelie (liturgică)|Sfânta Evanghelie]], iar când Sfânta Liturghie se oficiază în aer liber, el ţine ține locul Sfintei Mese (după cum îi arată şi și numele).

Pe antimis sunt pictate scene din patimile Mântuitorului [[Iisus Hristos]], tema reprezentativă fiind punerea în mormânt a Domnului. În colţuri colțuri sunt pictaţi pictați cei patru [[evangheliştiEvanghelist|evangheliști]]. În partea de sus, în mijloc, într-o cusătură, se află o părticică din moaştele moaștele unui sfânt [[mucenic]].

Sfântul antimis simbolizează giulgiul în care a fost înfăşurat înfășurat trupul Mântuitorului când a fost pus în mormânt. De aceea, pe marginile lui se află scris [[tropar]]ul punerii în mormânt: "Iosif „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurânduînfășurându-L şi și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus."”

Sfântul antimis este [[sfinţiresfințire|sfinţitsfințit]], semnat şi și dat de [[episcop]]ul locului, indicându-se [[Parohie|parohia]] sau [[Biserică|biserica]] unde a fost dat pentru slujire, cu [[hram]]ul ei. Atunci când episcopul se schimbă, antimisele vechi (semnate de episcopul precedent) sunt retrase şi și noi antimise sunt sfinţite şi sfințite și distribuite parohiilor de noul episcop <ref>De exemplu, la [[4 noiembrie]] 2007, în [[paraclisCapelă|paraclisul]]ul reşedinţei reședinței patriarhale cu hramul Sf. Mucenic Gheorghe, din BucureştiBucurești, Prea Fericitul Părinte Daniel, [[Patriarh]]ul Bisericii Ortodoxe Române, a oficiat slujba sfinţirii sfințirii a 1000 de antimise pentru toate Sfintele Altare din cuprinsul Arhiepiscopiei BucureştilorBucureștilor. - cf. "Viaţa cultelor"„Viața cultelor”, Buletin săptămânal de informare religioasă, Anul XVI, nr. 721 din [[12 noiembrie]] 2007</ref>.

În sfântul antimis se păstrează un [[burete]] mic, cu care se adună [[părticeleMiride|părticelele]]le căzute din întâmplare de pe sfântul [[Disc]]. Pe acest burete, [[preot]]ul sau [[Episcop|arhiereul]] îşi își pune partea din Sfântul [[AgneţAgneț]] când se împărtăşeşteîmpărtășește. Acest burete ne aduce aminte de [[buretele]] cu care ostaşii ostașii au adăpat pe Mântuitorul [[Iisus Hristos]] cu oţet şi oțet și fiere, în timpul răstignirii Sale.

Originea Antimiselor este foarte complexă şi și ea este legată de două etape diferite: cea preiconoclastă şi și cea posticonoclastă.

Se ştie știe că în epoca preiconoclastă exista obiceiul (negene­ralizat şi și neobligatoriu) de a pune în Sfânta Masă părticele din moaştele moaștele martirilor. Această practică îşi își are originea încă în creştinismul creștinismul primar şi și mai ales în epoca persecuţiilorpersecuțiilor, când drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele marti­rilor. Acest obicei se reflectă în prezent în slujba de Sfinţire [[Sfințire]] a Bisericii, când în Sfânta Masă trebuie puse părticele din moaş­tele moaș­tele martirilor.<ref>Nu se pun părticele din moaştele moaștele altor categorii de sfinţisfinți, ci numai de la martiri, pentru că ei înşişi înșiși s‑au jertfit pentru Hristos şi și constituie deci mo­delul supremei jertfe. </ref>

Un alt element al istoriei Antimisului est legat mai ales de bi­se­rica Sfânta Sofia din Constantinopol. Acolo exista obiceiul de a îm­părtăşi îm­părtăși cu Sfintele Taine în mai multe locuri (datorită numă­rului mare de creştinicreștini); de aceea, în acele locuri se pu­neau nişte măsuţe niște măsuțe de lemn sfinţitesfințite, care se numeau ''antiminsos''. Denumirea arată clar faptul că ele aveau rolul de a înlocui Sfânta Masă (centrală). <ref>Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, p. 489. </ref> Acest obicei a fost împrumutat şi și de alte biserici.

Nu mult după aceea, mesele respective nu se mai sfinţeausfințeau, ci pe ele se punea o mahramă sfinţităsfințită, care a primit aceeaşi aceeași de­numire de antimis. Tot în aceste mahrame au început să fie puse şi și părticele cu Sfintele Moaşte Moaște – pentru a arăta cre­dinţa cre­dința în Sfintele Moaşte Moaște (lucru destul de important îndeosebi după anul 787/843), dar nici această regulă nu era obligatorie, mai ales dacă în Sfânta Masă deja existau Sfinte MoaşteMoaște.<ref>Şi Și astăzi grecii pun moaşte moaște doar în Sfânta Masă, la sfinţirea sfințirea bise­ricii, nu şi și în antimise. </ref>

Înmulţirea Înmulțirea bisericilor ctitorite de diferiţi diferiți dregători ai Bi­zan­ţului Bi­zan­țului a introdus noţiunea noțiunea de „paraclis particular”. În cazul aces­toraacestora, Sfintele Mese nu se mai sfinţeau sfințeau după „toată rându­iala”, ci pe ele se puneau aceste mahrame care aveau şi și sem­nătura ierar­hu­lui, prin aceasta dând o autoritate canonică acestui Antimis.<ref>Şi astăzi grecii pun moaşte doar în Sfânta Masă, la sfinţirea bise­ricii, nu şi în antimise. </ref>

Prin urmare, la început Antimisele se foloseau doar în para­clisele particulare<ref>Canonistul bizantin [[Teodor IV (Balsamon) al Antiohiei|Teodor Balsamon]] consideră că apa­riţia apa­riția nu­me­roa­selor paraclise a şi și fost motivul pentru care Antimisele au devenit obli­ga­torii obliga­torii (vezi Pr. Petre Vintilescu, ''Li­turghierul Explicat'', ed. 1998, p. 156). </ref> şi și în bisericile cu Sfânta Masă nesfinţită nesfințită (fără Sfinte [[MoaşteMoaște]]), iar începând cu secolul al XVII‑lea întrebuinţarea întrebuințarea Antimiselor s‑a extins şi și la bisericile cu Sfânta Masă sfinţităsfințită, pro­babil mai mult din motive practice, de a putea uşor ușor aduna miridele, dar şi și din motive canonic‑administrative, căci Antimisul trebuie obligatoriu să fie semnat de episcopul locu­lui, iar retragerea Antimisului înseamnă lipsa dreptului de a sluji Sfânta Liturghie în biserica respectivă.<ref>Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, pp. 489‑493. </ref>

Sfântul Antimis este întotdeauna învelit într‑o bucată de pân­­ză roşieroșie, care se numeşte numește [[iliton]]. Ilitonul (ειλιτόν) este puţin puțin mai mare decât Sfântul Antimis şi serveşte și servește drept învelitoare pentru el. În prezent, la slujba Dum­­nezeieştii Dum­­nezeieștii Litur­ghii, ilitonul şi și Antimisul se desfac la Ec­te­nia pentru cei che­maţiche­mați, dar în vechime se desfăcea doar ili­to­nul, abia înainte de Heruvic – pentru aceleaşi aceleași scopuri prac­tice ca şi și cele de azi, iar Antimisul (până în secolul al XVII‑lea) stătea permanent deschis sub acoperământul (inditia) Sfintei Mese, deci nu la vedere, ca astăzi.

*Preot profesor doctor Pr. Prof. Dr. [[Vasile Răducă]], ''Ghidul creştinului creștinului ortodox de azi'', Editura Ed. Humanitas, BucureştiBucurești, 2000.*Pr. Prof. Dr. [[Ene BranişteBraniște]], Arhim. Prof. [[Ghenadie NiţoiuNițoiu]], Pr. Prof. [[Gheorghe Neda]], ''Liturgica teoretică'', Ed. Credința noastră, București 1997; EIBMBOR, București, 2002.*Ierom. Lector superior Dr. , Ieromonah Petru Pruteanu, [http://ierompetruseminaristortodox.files.wordpress.com/20092010/12/10/cearheologie-este-antimisul/ ''Ce este antimisul?''liturgica.pdf Curs de arheologie bisericească] (Liturgica Generală I, an I, semestrul I), Ed. Paisiana, Zăbriceni, 2006.

[[bgfr:АнтиминсAntimension]][[it:Antiminsio]]