Suflet

Sufletul (gr. psyhi şi pnevma ; lat. anima și spiritus = duh, suflare ; ebr. ruah) este nu numai o componentă specifică a fiinţei umane («Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele (păsările cerului) ?» — Matei 6, 26), ci şi principiul formator, unitar şi dinamic al personalităţii. Sufletul este «entelehia» trupului, elementul substanţial şi raţional, care dă forma individuală şi personală a fiinţei omeneşti, prin care se distinge atât de Dumnezeu cât şi de celelalte creaturi.

Sufletul în Noul Testament și la Părinții apostolici

Deşi Noul Testament foloseşte două nume pentru suflet — «psyhi» şi «pnevma» — (Luca 1, 46 şi 47 , Filipeni 1, 27), conţinutul biblic este acelaşi : sufletul este substanţa care face omul, om, ca fiinţă liberă, personală şi nemuritoare (Mt. 10, 28) : «Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?» (Mt. 16, 26). în ce priveşte geneza sufletului, aceasta este o taină a Creatorului (Ps. 139, 13—16). Sufletul nu are un ipostas preexistent şi nici nu e constituit dintr-o materie preexistentă ca trupul, care se alcătuieşte din trupul părinţilor. Fiinţa umană primeşte existenţă după trup ca rezultat al unei naşteri din alte trupuri. Sufletul are altă poziţie şi funcţie în raport cu trupul. El este creat din voinţa lui Dumnezeu, prin suflul divin, într-un mod cunoscut numai de Creator. Sufletul este primit de la Dumnezeu, prin suflul dumnezeiesc dătător de viaţă, odată cu trupul, în timpul zămislirii, astfel că fiinţa umană apare în lume ca unitate psiho-somatică. De fapt, duhul divin care produce sufletul dă şi puterea de a forma trupul. Sufletul are viaţa ca fiinţă, de aceea el nu trebuie să fie confundat cu puterea vitală, imanentă, care există în animale şi în toate creaturile. El este subiectul, suportul personal al acestei energii vitale, având viaţa prin sine ca fiinţă şi pentru el însuşi. Sufletul este principiul formator, care individualizează firea umană într-un subiect; de aceea sufletele descendenţilor lui Adam nu sunt conţinute în sufletul lui Adam. Ca prototip al neamului omenesc, Adam cuprinde în sine pe toţi, dar fiecare îşi primeşte o existenţă individuală, printr-un suflet nou creat de Dumnezeu pentru el. După moartea fizică, sufletul se desparte de trup pentru un timp, cu speranţa vieţii veşnice şi în aşteptarea învierii trupului. Autorul «Epistolei către Diognet» compară raportul dintre creştini şi lume, cu relaţia dintre suflet şi trup, spunând : «Sufletul care este nemuritor locuieşte într-un templu pieritor ; iar creştinii, care peregrinează pentru un timp în mijlocul a ceea ce se destramă, aşteaptă nestricăciunea în ceruri» (cap. 6).

Sensurile şi semnificaţia termenului ruah (suflet, duh) în gândirea vetero-testamentară

Sfântul Duh, a treia persoană a Preasfintei Treimi, consubstanţială cu Tatăl și cu Fiul, este suflarea dragostei lui Dumnezeu, invizibil prezent în darurile Sale, de aceea nici nu poate fi cunoscut decât într-un climat de pace, de dragoste, și de înţelegere reciprocă între credincioşi, căci el se sustrage oricărei judecăţi înguste și oricărei tendinţe polemice. Conţinutul viu al învăţăturii despre Sfântul Duh este un privilegiu al tradiţiei răsăritene. Viața Bisericii nu e decât evenimentul perpetuu al pogorârii Duhului Sfânt. Necesitatea aprofundării pnevmatologiei creştine este o problemă importantă pentru teologie. Acțiunea Sfântului Duh este creatoarea unităţii și a sfinţeniei în viaţa creştină, iar aceasta este o realitate esenţială pentru scopul Bisericii de a reprezenta Împărăţia lui Dumnezeu într-o formă istorică concretă, făcând Biserica să se deosebească fundamental de orice altă comuniune. Adâncirea misterelor divine într-o cunoaştere apofatică presupune ancorarea într-o viață spirituală înaltă și învăluirea omului credincios de Duhul Sfânt, care dezleagă înţelesurile cele mai neînţelese. Urcuşul duhovnicesc presupune o a doua naştere: naşterea din Duh. Agonisirea Duhului Sfânt este supremul scop al vieţii, după cum spunea sfântul Serafim de Sarov, iar realizarea acestui scop aduce în viața membrilor săi manifestarea acelui conţinut dumnezeiesc de trăire în sfinţenie după cum spunea părintele Galeriu (în revista „Studii teologice” nr. 10, 1983, Cunoaşterea lui Hristos în Duhul Sfânt).

Citate

«Sufletul fiecăruia dintre oameni este şi viața trupului însuflețit prin el şi are lucrare de viață făcătoare pentru altul, lucrare ce se arată adică în trupul însufleţit de el. Dar are viaţa nu numai ca lucrare, ci şi că fiinţă, întrucât sufletul e viu prin el şi pentru el însuşi. Căci se arată având viaţa raţională şi înţelegătoare, ca una ce e în chip vădit alta decât viaţa trupului şi a celor ce sunt prin trup. De aceea, chiar desfăcându-se trupul, sufletul nu se destramă. Iar pe lângă faptul că nu se destramă, mai rămâne şi nemuritor, întrucât nu se arată să fie pentru altul, ci are viaţa prin sine ca fiinţă.

Sufletul raţional şi înţelegător are viaţa ca fiinţă, dar în stare să primească cele ce sunt potrivnice, adică răutatea şi bunătatea. De aici se arată că nu arc bunătatea ca fiinţă, precum nici răutatea, ci o oarecare însuşire în stare să se îndrepte şi spre o parte şi spre alta când e lăsată. Acestea nu sunt de faţă într-un spaţiu, ci sufletul înţelegător, primind de la Ziditor puterea de a se hotărî liber, poate să încline spre una sau alta şi să vieţuiască potrivit cu ea. De aceea sufletul raţional şi înţelegător este oarecum şi compus, datorită lucrării mai sus pomenite» (Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa naturală, 32—33, în Filocalia, vol. VII, p. 442).

Bibliografie

• Epistola către Diognet, 6, în: Scrierile părinţilor apostolici (PSB 1), p. 177— 178;
• Sfântul Vasile cel Mare, Despre originea omului, I, 6—8, 18—19; II, 3—7, 11, trad. cât., p. 179—187, 213—221; 231—249, 257—259;
• Ioan Damaschin, Credinţa ortodoxă, II, 12, trad. cât., p. 68—71.

A se vedea și

• Înviere

Surse

• Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Suflet”