Mănăstire

Mănăstirea este locul unde trăiesc împreună într-o formă de viaţă monastică mai mulţi monahi sau monahii.

"De sine" şi "de obşte"

În funcţie de tipul de viaţă monastică adoptat de călugări, o mănăstire poate fi "de sine" sau "de obşte".

Într-o mănăstire de sine, uneori numită lavră, călugării duc o viaţă monastică semi-anahoretică, adică nu slujesc cu toţii împreună toate slujbele, nu mănâncă împreună la toate mesele, ci doar în duminici şi sărbători. Uneori, dacă în lavră sunt mai mulţi părinţi duhovniceşti, mai multe grupuri se formează în jurul lor. Odată cu revigorarea monahismului ortodox în secolele IX-X, la Studion (Constantinopol), sub sfântul Teodor Studitul, şi la Muntele Athos, sub Atanasie Athonitul, această formă monastică a început a fi descurajată şi abandonată.

În mănăstirile de obşte călugări fac toate în comun (i.e. "de obşte"): slujbele de la biserică, masa, lucrul şi toate cele necesare vieţii comunităţii. De aceea, mănăstirea de obşte se mai numeşte şi chinovie, un cuvânt considerat arhaizant în limba română contemporană, dar care provine din latinescul coenobium, şi care la rândul lui este împrumutat din limba greacă: substantivul to koinobion însemnează "viaţă în comun".

Istoric

Deşi primele forme de monahism au fost eremitismul şi anaroretismul , mai ales în deşerturile din Egipt, Siria sau Ţara Sfântă, relativ repede, deja din secolul al IV-lea, în jurul unor mari părinţi duhovniceşti se strâng mai mulţi ucenici. Chilia bătrânului – avva – este lărgită, şi ea devine o mică mănăstire, cu viaţă de obşte sau semi-anahoretică.

Astfel, Isaia Pustnicul, trăia cu 12 ucenici în jurul său, formând o mică mănăstire. La fel, sfântul Antonie cel Mare, deşi a trăit tot timpul ca anahoret, după ce s-a mutat în Muntele Pispir, cobora din când în când să-i vadă pe fraţii care trăiau în mănăstire lângă Marea Roşie.

Dezvoltarea mănăstirilor ia un mare avânt cu Pahomie cel Mare şi ucenicul său Teodor Chinoviarhul. Mănăstiri cu sute de vieţuitori se formează, viaţa lor este la fel de complexă cu cea a unui oraş sau sat creştin.

Părintele Teofil Părăian despre mănăstire

Mănăstirea este tinda raiului, este casa lui Dumnezeu, este poarta cerului şi locul împlinirilor. Aşa trebuie să fie o mănăstire.

Tinda raiului. Ştie toată lumea ce este tinda: o cameră de intrare. Nu poţi să intri într-o cameră mai din spate, fără să treci printr-o tindă. Ca să intri în rai, trebuie să treci prin tinda raiului. Acum nu înseamnă că numai cei de la mănăstire sunt în tinda raiului şi că numai ei se mântuiesc! Nu! Şi ceilalţi credincioşi pot să aibă tinda raiului, să-şi facă din casa lor – tinda raiului. Biserica noastră este de asemenea tinda raiului şi cerul cel de pe pământ. Fără să treci prin cerul cel de pe pământ, nu-i nădejde să ajungi în cerul cel mai presus de lume. Deci, mănăstirea este tinda raiului. De ce? Pentru că este aproape de rai.

Mănăstirea nu trebuie gândită nici de cei care trăiesc în ea, nici de cei care vin la mănăstire, ca o prelungire a pământului. Dacă este prelungire a pământului, n-are rost să existe. Pământul e destul. Părinţii cei duhovniceşti de odinioară, care au făcut mănăstiri în pustie, de exemplu Sfântul Pahomie, au înconjurat mănăstirea cu zid. De ce? Să se ştie până unde tine lumea – şi de unde începe mănăstirea. Este un lucru extraordinar! Să ştii că dacă eşti în mănăstire nu mai eşti în lumea largă, ci eşti într-un loc anume al lui Dumnezeu. Lumea cealaltă este în afară de mănăstire. Toţi ceilalţi oameni trăiesc în lumea pe care a făcut-o Dumnezeu, pe care o iubeşte Dumnezeu, pe care doreşte Dumnezeu să o mântuiască, iar cei din mănăstire sunt într-un loc special, într-un loc anume, care este locul călugărilor, locul bătrânilor frumoşi, locul bătrânilor îmbunătăţiţi.

Am zis că mănăstirea mai este poarta cerului şi casa lui Dumnezeu. Cuvântul acesta, de poarta cerului şi casa lui Dumnezeu cred că-l ştiţi. Este cuprins în Cartea Facerii, unde este o istorisire despre patriarhul Iacob care, fiind într-o călătorie, şi-a pus căpătâi să doarmă. Pe când dormea, a visat că o scară lega cerul şi pământul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau pe scara aceea. Cartea aceasta se citeşte de obicei la sărbătorile Maicii Domnului, la vecernie. Patriarhul Iacob, când s-a trezit din somn, a zis aşa: "Nu este altceva aici decât casa lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerului".

Aşa ceva trebuie să gândească cineva despre o mănăstire: „Nu-i altceva aici decât casa lui Dumnezeu, şi aceasta este poarta cerului". Pe aici, pe calea aceasta se ajunge în cer. Prin aşezământul acesta se ajunge în cer. Prin instituţia aceasta se ajunge în cer. Prin această rânduială de mănăstire, se aduce cerul pe pământ.

Există posibilitatea aceasta, să aduci cerul pe pământ înainte de a ajunge tu în cer, si deci faci din pământ – cer. Trăieşti o viaţă cu gândul la Dumnezeu, iar „Hristos se face toate pentru cel ce crede", cum zice sfântul Marcu Ascetul. Atunci ai linişte sufletească şi ajungi la cer, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului. Eu zic că omul trebuie să fie chibzuit, să ştie ce face şi, dacă se duce la mănăstire, să se ducă unde este locul lui Dumnezeu, să se ducă unde este locul împlinirilor. Dumnezeu nu se lasă dator, Dumnezeu îţi dă, dacă ştii să-I slujeşti. Atunci eşti în casa lui Dumnezeu, eşti la poarta cerului, eşti în tinda raiului, eşti în locul împlinirilor şi dovedeşti aceasta cu viaţa. Părintele Serafim [Popescu], Dumnezeu să-l odihnească, zicea că dacă noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face nenumăraţi paşi către noi. Trebuie să ne-ntâlnim undeva cu Dumnezeu, să zicem şi noi ca Sfinţii Apostoli: „Am văzut pe Domnul!" (Ioan 20, 25).

Articole înrudite

• Monahism
• Călugăr
• Isihasm
• Schit

Surse

• de făcut

Legături externe

• de făcut